Înainte să trec la prospăturile DVD pe care am pus ochii săptămâna asta, am nişte iertări de cerut. Sylviei Plath, în primul rând, şi cititorilor României literare în al doilea. Acum ceva timp, parcă, am scris "de bine" despre al doilea film al neozeelandezei Christine Jeffs, Sylvia (2003). Un lungmetraj pe care l-am revăzut întâmplător de curând şi în faţa căruia am trăit şocul pierderii temporare a flerului. Prima dată îl văzusem pe bucăţi şi mi se păruse "potabil", acum cu greu am răbdat până la sfârşit, spumegând la intervale de cinci minute.
Pot să îl cauţionez prin dificultatea subiectului, greu de ecranizat. Ceea ce nu-l îndreptăţeşte însă să includă detalii ridicole de genul poetesa în cauză (Gwyneth Paltrow) recitându-le din Chaucer unor vaci pentru a le testa inteligenţa pe care le-o bănuieşte Hughes (Daniel Craig, viitorul James Bond). Iar când îşi declamă unul altuia din Romeo şi Julieta am avut aceeaşi strângere de stomac ca la orice alt film american - cel de faţă fiind britanic - care postulează întotdeauna că relaţia dintre doi scriitori se caracterizează printr-un pingpong de citate. Asta ca să priceapă "bizonul" (american sau român) că, vezi dom'le, scriitorii ăştia au tot atâta cultură câtă capacitate de creaţie. Dacă nu, nu se califică, nu sunt autentici... Înţeleg unde bătea regizoarea, vrând să arate că în acea vreme poezia şi poeţii contau mult mai mult decât azi, când, în paranteză fie spus, doar 8% dintre englezi citesc versuri într-un an, zice un studiu de la Oxford. Nu mă îndoiesc de intenţiile bune ale lui Jeffs, dar modul desuet în care le materializează o face să cadă în aridul teren al stereotipiei.
Ce m-a deranjat cel mai mult este că pelicula cade în vechiul clişeu "de a da vina pe el". Nu înţeleg de ce regizoarea nu foloseşte absolut nimic din romanul autobiografic Clopotul de sticlă şi de ce filmul se axează do
