Statutul ficţional (perceput nu de puţine ori ca fals sau minciună) al textelor literare a iscat, de-a lungul timpului, nenumărate polemici pe marginea raportului real–imaginar în artă, dar şi în jurul relaţieiîgraniţei dintre etic şi estetic (antagonizate, deseori). Anul acesta, au apărut două cărţi ce îşi propun – şi reuşesc – să ne dezvăluie feţe nevăzute, dar cît se poate de reale, ale literaturii: prima este aceea semnată de Mircea Anghelescu şi intitulată sugestiv Mistificţiuni. Falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură, iar cea de-a doua este semnată de Eugen Negrici şi poartă un titlu la fel de grăitor, dar mai generalizant: Iluziile literaturii române. Dacă prima inventariază un număr relativ redus de cazuri particulare, mai mult sau mai puţin reprehensibile, recenta carte a lui Eugen Negrici pune un diagnostic de ansamblu evoluţiei literaturii române, ale cărei „iluzii“ au fost întreţinute inadmisibil de-a lungul generaţiilor, inclusiv după Revoluţie. Privirea criticului este neiertătoare, fiind menită a-i trezi la realitate atît pe cititorii naivi, cît şi pe criticii literari care, aşa cum ne lasă cartea să credem, nu au putut pătrunde în adevăratele subterane ale literaturii române ante- şi postbelice, aflate, într-o măsură mai mare decît s-ar fi putut bănui, într-o strînsă legătură cu identitatea noastră istorică şi politică. O inedită imagine globală a literaturii romåne Cunoscut, de ani buni, ca spirit refractar la clişeele şi admiraţiile generalizate, regretînd lipsa unor „impulsuri anarhice purificatoare“, Eugen Negrici propune o inedită imagine globală a literaturii române, a cărei traiectorie, în opinia sa, nu poate fi privită ca o istorie ce presupune continuitate şi o oarecare normalitate (intervalele de stabilitate fiind foarte scurte: 1860-1914 şi 1919-1927), deoarece autorul este convins de „lips