40 de lei... un petic şi-o cusătură. Nici mai mult, nici mai puţin. „Vi se pare mult? Vă puteţi tocmi.“ „Nu ştiu să mă tocmesc, domnule.“ „Atunci, 40 de lei.“ Plătesc şi ies. A exagerat. Ştiu – şi nu mă supăr, doar am plătit. Plec – o stradă mai încolo, acasă, la nici 50 de metri depărtare. „Sîntem cumva vecini“ – i-am zis, şi ştiu că, dacă mai vin de două ori, îmi va spune „vecină“. Iar preţul va scădea simţitor, tot ca între vecini.
Ca la fiecare mutare, m-am orientat repejor: piaţă, autobuze, poştă, cizmărie, chioşc nonstop, un bar simpaticuţ şi vreo alte două magazine utile, pe care ştiu că e bine să le am pe aproape. De croitorie am dat abia acum cîteva luni, din întîmplare. Firmă mare la uşă, ştearsă, ponosită, cumva împotmolită în griul de afară. Geam murdar, perdea îngălbenită. Înăuntru – un radio, muzică populară, un domn în vîrstă, plictisit, aşezat între haine rămase acolo parcă dintr-o altă viaţă. Anii ’70-’80... Cum trec prin preajmă aproape zilnic, îl privesc uneori. Stă liniştit, într-un colţ. Nu ştiu ce face, am mai intrat şi altădată, şi mereu am văzut aceleaşi lucruri, în aceeaşi dezordine prăfuită. Bănuiesc că mai are ceva clienţi. Mici retuşuri, puţină conversaţie, cîştig pe măsură. Nu cred să plătească vreo chirie din banii ăştia, nu cred să-i ajungă. Pe uşă tronează „maistru croitor“, înăuntru e un om care presupun că are, mai curînd, probleme cu pensia şi cu un spaţiu disponibil, transformat în atelier.
Am cunoscut mulţi croitori în Bucureşti, deveniţi vecini de stradă, de cartier – şi am schimbat o groază de locuinţe în ultimii 20 de ani, în calitate de mai mult sau mai puţin chiriaş, bucureştean itinerant şi provincial perpetuu. Poate tocmai de aceea, în Bucureşti am avut parte de croitori şi doar acasă am avut mereu aceeaşi croitoreasă. O doamnă care nu m-a „măsurat“ niciodată, dar care n-a dat greş, chiar dacă mama era cea
