După ce ai terminat de citit cartea Luciei Dinescu, nu poţi să nu te bucuri la gîndul că lumea descrisă în paginile ei nu şi-a intrat încă în drepturi depline. Căci e atît de sumbră perspectiva pe care o sugerează încît îţi vine să te feliciţi că ai apucat să-ţi trăieşti viaţa în calitate de om, şi nu în calitate de fiinţă hibridă: un humanoid în alcătuirea căruia nu se va mai şti bine cît este element omenesc şi cît implant ci­bernetic. Viitorul ome­nirii, aşa cum se desprinde el din Corpul în imagina­rul virtual, are ceva din stranietatea rece a filme­lor de science-fiction, cu marea deosebire că de data aceasta ficţiunea coboară din peliculă şi ia chipul realităţii zilni­ce. Viitorul omenirii nu va mai fi omenesc - iată mesajul subliminal al cărţii Luciei Dinescu.

Corpul în imaginarul virtual este o incursiune temeinic documentată în toate domeniile în care perechea om-calculator a început să facă carieră: inginerie genetică, arte, religie, filozofie, ideologie, terapie medicală sau neurotehnologii. Concluzia ce reiese din capitolele volumului are alura unei profeţii amare: întîlnirea omului cu computerul a dat naştere unei existenţe corcite (jumătate om-jumătate calculator) al cărei destin pare să se desfăşoare, dacă nu în dauna omului, atunci negreşit în direcţia modificării naturii umane. Perechea om-calculator se află într-un echilibru incert, ca într-o competiţie în care nu poţi spune de la început de partea cui vor înclina sorţii izbînzii. Şi deşi la început relaţia pare să semene cu o simbioză prielnică ambelor părţi, cu timpul simbioza începe să aducă a mezalianţă, iar mezalinaţa se transformă într-o căsătorie morganatică: atîta doar că fiinţa inferioară al cărei rang nu se ridică la nivelul partenerului nu este computerul, ci omul.

Ne îndreptăm către un stadiu al omenirii în care rolul omului va deveni substituibil şi secundar, accentul căzînd