Primul nebun pe care l-am văzut şi care mi-a rămas întipărit în minte a fost în tramvai. Ştiţi cum e în tramvai: puştoaica aia cu trei la leu care vinde ace de siguranţă, şerveţele şi creioane, cucoana cu ochelari de soare pe creştet care scoate nonşalant portofelul şi cumpără un şerveţel, ocazional un controlor şi, uneori, un nebun.

În ziua aceea,pe unul dintre scaunele portocalii se aşezase chiar un nebun. Râdea, privea în zare, vorbea singur şi îţi dădeai seama că nu se va sinchisi vreodată de perechile de ochi care îl urmăreau.

Sunt toţi nişte portocale. Sunt toţi por-to-ca-le. Şi nu ştiu! exclama nebunul, după care se punea pe râs. S-a întors spre o femeie plină, cu şolduri rotunde şi i-a spus, radios: eşti o portocală! După care a coborât cântând voios.

Pe nebunul îndrăgostit l-am întâlnit la farmacia de la mine din cartier. Prima dată m-a speriat. Se învârtea în costumul lui gri, cu un zâmbet larg şi nenatural pe chip şi cerea să fie servit cu respect la o casă unde nu servea nimeni niciodată. A ieşit supărat din farmacie, pasămite se simţea jignit.

Şi zilele trecute l-am văzut din nou, în aceeaşi farmacie. Stăteam cu toţii la o coadă nefiresc de lungă, oftând, pentru că se apropia miezul nopţii. Un bărbat a cerut un Nurofen pentru copii, altul se căuta de monede prin buzunar. Cei din spate se uitau strâmb la cei din faţă. O tipă cu un cîine se foia, nervoasă. Şi, alături de agitaţie, nebunul nostru privea cu ochi scânteietori spre raftul cu sirop de tuse şi ţinea în mână un trandafir.

Târziu mi-am dat seama de ce părea a se scuza în faţa unui public. De ce tot repeta că are o durere de cap, dar se fâstâcea, se învârtea pe loc şi îi arunca ocheade frumoasei farmaciste, care îl ignora intenţionat, dar părea tot mai stresată. Suferinţa sa, am aflat apoi, nu era provocată de o durere de cap, ci de o alta, mai greu de tratat.

Am