Nu veţi găsi în organigrama ministerului de resort o asemenea agenţie, dar ea există: Agenţia de asigurare a cantităţii în învăţămîntul preuniversitar. Există nu de jure, ci de facto. Are ceva din magnetismul unui complot pus la cale nu de cineva anume, ci de un spirit al locului, încarnat în făpturi întîmplătoare şi efemere. Doar accidentul face ca ea să se manifeste odată cu elaborarea unei grile pentru obţinerea gradaţiei de merit de către cei care trudesc în şcoală (educatori, învăţători, profesori, directori). Autorii acesteia sînt la vedere: Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, inspectoratele şcolare şi sindicatele (consultate). Deşi ar trebui să fie simplu, transparent şi să premieze calitatea, jocul este complicat, oarecum obscur, dacă nu ştii năravurile locului, şi premiază cu osîrdie cantitatea. Joc cu miză mică în obţinerea gradaţiei de merit – 25% dintr-un salariu de bază mizer – pentru cine-l contemplă, generator de aprige instincte de supravieţuire pentru cine-l joacă. Las la o parte prestigiul. Ai „gradaţie de merit“, carevasăzică ai intrat în elita profesională respectivă. Contează, dar tot banul fascinează, mai ales cînd e puţin. Activitatea extraşcolară şi hărnicia oarbă Aşa că am vrut să joc şi eu la gradaţia de merit, în ciuda raţiunii care mă sfătuia să mă ţin deoparte, întrucît n-am nici o şansă, fiind eu profesoară, adică ocupîndu-mi timpul cu orele, cînd mai bine, cînd mai rău, chinuindu-mă să văd care este calea cea mai dreaptă pentru învăţăceii mei, mai scriind ce-am învăţat într-un manual, două, într-o cărticică, în nişte articole risipite pe ici, pe colo, în reviste pe care nu prea ştiu cîtă lume le citeşte, puţină, în orice caz, din învăţămîntul preuniversitar (acel pre fiind un lapsus linguae naţional, pe care Freud l-ar decripta aşa: aici nu se studiază, se pregăteşte doar terenul pentru studiul adevărat, care va veni,