În ultimii 15 ani, UE a încercat să convingă atât lumea, cât şi pe sine însăşi că este perfect capabilă să aducă pacea şi prosperitatea în Balcani. A stimulat reîntremarea regiunii după ani de război şi/sau decenii de dictatură, oferind până şi statutul de membru cu drepturi depline acelor state care au înghiţit, cuminţi, doctoria comunitară prescrisă. Datorită managementului dezastruos al politicilor sale economico-financiare, UE a ajuns însă pe punctul de a deveni cea mai mare ameninţare la adresa regiunii de la Ceauşescu şi Miloşevici încoace.

Situaţie este cu atât mai tristă cu cât întreaga Europă de Est a avut şi continuă să aibă nevoie de un model regional de succes pe care să îşi bazeze dezideratul stabilităţii şi prosperităţii mai mult sau mai puţin iluzive. Dar în UE a zilelor noastre vedem un cancelar german urechind statele mediteraneene pe un ton dureros de zeflemitor - comparativ, o asemenea retorică venită de la un politician de vârf al SUA la adresa comunităţii latino sau afro-americane ar grăbi neîndoielnic sfârşitul carierei sale politice. Misiunea de promovare a armoniei etnice pare înscrisă pe calea eşecului din moment ce UE permite, tacit, utilizarea unui asemenea limbaj deplasat. Nu în ultimul rând, insistenţele axei franco-germane cu privire la deceniile de austeritate pentru periferia UE în vederea salvării nucleului ei ridică, probabil, cel puţin în Croaţia - actualul candidat la aderare din Balcani - o serie de întrebări legate de propriul viitor.

Perdaful tras de preşedintele Băsescu băncilor austriece şi filialelor lor româneşti - survenit de altfel la doar o zi după critici similare ale guvernului polonez - din cauza restricţiilor anunţate de Viena pentru creditarea economiilor din Europa de Est nu a trecut neobservat în plan regional. Aidoma lui Horia, care căutase dreptatea pentru ţărănimea iobagă din Transilvania l