„Iron Man 2“ este un blockbuster nereuşit, care face risipă de talente. Aş plăti să-l văd pe Downey jr citind cotele Dunării… E imposibil să mă plictisească...

Aş plăti să-l văd pe Sam Rockwell traversând strada. Aş plăti să-l văd pe Rourke chiar şi numai încruntându‑se. Sunt un fan al lui „Gweenie", pe care o consider o actriţă pe nedrept subevaluată (nu e cazul lui Scarlett Johansson, o vedetă care şi-a făcut o carieră din etalarea la nesfârşit a ceea ce se numeşte „sexy face").

Toţi patru sunt nişte interpreţi fantastici, care fură ecranul ori de câte ori li se dă ocazia. Aşa că nu-mi pare rău după bani. Îmi pare rău doar că acest blockbuster e aşa o risipă de talente. Ai fi zis că nu trebuie decât să-i aduni pe toţi la un loc şi „bang!" filmul se face de la sine. Din păcate, nu-i chiar aşa de uşor. Poţi să-i compromiţi foarte uşor, aruncându-i într‑un scenariu confuz, infantil, fără miză (da, cam aşa sunt mai toate filmele cu super-eroi, însă originalul ridicase considerabil ştacheta).

Şarmul lui Downey, intact

Primul „Iron Man" a fost hitul surpriză al lui 2008 şi l-a catapultat pe Downey jr pe „lista A", după o serie neîntreruptă de cascadorii autodistructive (faptul că îl ştim puţin viciat îi sporeşte din carismă). Ceea ce cuplul Downey, actorul şi Favreau, regizorul, făceau din personajul lui Tony Stark era o mică minune: un super-antierou alcoolic, cinic, afemeiat şi imposibil de arogant, o pramatie căreia ţi-e greu să-i rezişti.

Actorul, atât de bun în multe roluri secundare senzaţionale, fusese rareori lăsat să poarte pe umeri un întreg show. În „Iron Man", Downey era, practic, show-ul. Fast forward doi ani mai târziu. Vestea bună-i că şarmul actorului e intact: îşi păstrează acelaşi stil ireverent, sarcastic, prin care-şi livrează replicile, de parcă ar fi conştient de idioţenia materialului (şi, totuşi, reuşeşte cumva să te c