Mă plimb des prin Parcul Alexandru Ioan Cuza, fost IOR, şi am de fiecare dată sentimente amestecate.
Un parc nu e doar un plămân verde, ci şi o arhivă în care se aliniază amintiri. Spaţiu al promenadei, dar şi al primelor tentative de seducere, loc de joacă, dar şi de reflecţie, parcul stă sub paşi nenumăraţi şi oferă fiecărui trecător, după caz, umbră sau consolare, un mal de apă sau o bancă scrijelită, un loc de bătut mingea sau un labirint de alei cu streşini de pomi. În zonele aşa-zis proletare, parcul e proiecţia în aer liber a cartierului căruia îi aparţine. Împestriţeala lui respectă anarhia scării de bloc: pensionari cu tablele sub braţ sau cu nepoţii în custodie, gospodine ieşite la un rebus în aer liber, tineri pe role, cărucioare vegheate de labradori joviali, pui de fotbalişti atraşi de giumbuşlucuri free-style, elevi care n-au renunţat la varianta romantică a chiulului, îndrăgostiţi febrili sau furtivi etc. Parcul e tolerant ca un duhovnic şi generos ca un padişah. Te aşteaptă calm, îţi rabdă toanele şi te primeşte cu aceeaşi ospitalitate chiar şi după ce-i arăţi că nu ştii să te porţi cu el.
Mă plimb des prin Parcul Alexandru Ioan Cuza, fost IOR, şi am de fiecare dată sentimente amestecate. Prima impresie e că ai de-a face de fapt cu două jumătăţi de parc fără legătură între ele. O parte a parcului geme sub amenajări de tot felul, cealaltă afişează o luxurianţă sălbatică. O parte e doldora de ornamentică vegetală şi sugestii ludice, a doua parte pare dată uitării. Când treci dintr-o zonă în alta, îţi vine să crezi că parcul are doi stăpâni: unul pedant până la obsesie, celălalt şleampăt fără pereche. Jumătatea dinspre Bulevardul Câmpia Libertăţii se laudă cu un chioşc unde au loc spectacole, terase, un minirozariu, jocuri de apă, terenuri de minifotbal sau baschet, spaţii destinate amatorilor de sporturi extreme etc. Jumătatea dinspre B