Horică, amicul, a avut de cînd se ştie o problemă: n-a ştiut ce e. Copiii erau, la şcoală, care români, care ţigani; tertium non datur. El vorbea cu taică-su în română, cu maică-sa în franceză, şi cu bunică-sa în maghiară; ţigăneşte n-a învăţat decît puţin, de la singurul băieţel din bloc care era chiar mai negru decît el. A fost, cum s-ar spune, un trilingv cu posibilităţi. Asta a şi rămas, chiar dacă i s-a alterat trilingvitatea odată cu cetăţenia: acum vorbeşte cu nevasta în engleză, cu amanta în spaniolă ("mehicană", cum zice el, modest), şi cu mine îşi scrie în română, ca orice programator ambiţios în faţa "umaniştilor". Ce e drept, înţelege şi dacă e înjurat în germană, slovacă, italiană şi portugheză, numai că în Chicago nu prea înjură nimeni, cel puţin în cartierul lui (i-am sugerat să exploreze şi alte zone, cînd îi e dor de Berceni, în loc să dea bani pe avion, dar mi-a răspuns că nu ştiu ce vorbesc). Există totuşi în amicul meu un punct R (de la "românism", evident) inalterabil, inflexibil, intratabil: naţionala de fotbal, "băieţii". Băieţii sînt sfinţi, sînt zei, sînt dincolo de bine şi de rău: cred că Horică şi-ar fi considerat încheiat ciclul încarnărilor şi ar fi părăsit plasa iluzorie a Mayei, dacă ar fi avut şansa să-l scuipe Hagi. Cînd joacă naţionala, bine, rău, cum e norocul şi terenul, toate dubiile lui identitare amorţesc la început, iar apoi se dizolvă în adrenalină, şi la final se scurg odată cu ciudata lor bere de 2%, lăsîndu-l pe Horică al meu românaş verde ca bradul. Dacă "băieţii" mai şi cîştigă, entuziasmul îl împinge să-i recite nevesti-sii prin casă ce-şi mai aduce şi el aminte din literatura română: Zdreanţă (la materia asta era el mai slăbuţ); prima dată s-a speriat biata, dar acum s-a obişnuit, şi pleacă din timp la coafor. Horică, mulţi Horici, toţi Horicii au construit în timp statul naţional, statele naţionale, găsind în li