Există o serie de trăsături ale stilului de viaţă propriu etniei ţigăneşti care i-au făcut deja reputaţia cu bunele şi relele ei. Dacă nu se prea omoară cu munca propriu-zisă, ţiganii, în schimb, nu precupeţesc nici un efort – inclusiv fizic – pentru a sărbători ceea ce poate fi sărbătorit.
Într-un calendar propriu, secret, zilele însemnate cu roşu le depăşesc, numeric, pe cele tipărite cu negru. La ţigani, orice sărbătoare ţine de 4-5 ori mai mult decât la alţii.
Nunţile încep joia şi se termină marţea, botezurile durează câte o săptămână, iar sfinţii din calendar fac pur şi simplu horă în unele perioade ale anului. Dincolo de acestea, ţiganii găsesc pretext de petrecere aproape din orice: când taie moţul puradelului, când cumpără o basma nouă ţigăncii, când îşi înţarcă puradeii. Dorinţa lor de a se simţi bine excede de cele mai multe ori realitatea. Dacă nu pot petrece în ograda proprie, unde e harababură şi noroi, întind cortul în stradă şi se miră că unii fac gură în loc să se bucure o dată cu ei. Se mândresc cu galbenii din salbe şi cu crucile mari de aur de la gât, chiar dacă în casă dorm laolaltă cu calul (singurul care mai munceşte) şi cu găinile din ogradă. Nimic din vicisitudinile vieţii curente nu le umbreşte optimismul şi pofta de viaţă exprimată în ritm de dans.
Cred că dr. Oprescu, primarul nostru general, a împrumutat ceva din această filosofie de viaţă pe vremea când copilărea prin mahalaua Colentinei, de care-l leagă puternice amintiri. Altfel nu se explică ireproşabila sa propensiune spre un stil de viaţă pe care face eforturi deosebite să-l impună urbei pe care o păstoreşte cu bancul şi cu ironia groasă. De când a câştigat alegerile, Capitala o ţine tot într-o petrecere. N-a fost săptămână ca Oprescu să nu taie panglica vreunei paranghelii, ţinută, după obicei, la un cort instalat în mijlocul unei pieţe sau pe o stradă circulată