„Da, mi-e frică. Mulţi oameni îşi doresc să moară în somn. Dar eu aş vrea să ştiu cînd mor, chiar dacă m-aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau s-o văd, s-o simt. Am să plec, totuşi, cu regretul că nu am copii. Eu am considerat că înainte de toate e arta mea. Acum îmi dau seama că aş fi avut timp şi pentru artă, şi pentru copil. Dar e prea tîrziu. Oi vedea cum m-oi descurca. Vorba ceea: fiecare moare singur. Kazantzakis spunea: «Pămîntul e femeia care aşteaptă să fie fecundată de ploaie, de apă. Şi deasupra tuturor – măria sa, Soarele». Probabil că, atunci cînd voi fi pămînt, voi simţi şi mai bine mîngîierea apei şi mîngîierea Soarelui…“ Astfel se încheia Regele Scamator, cartea dedicată de Ludmila Patlanjoglu lui Ştefan Iordache în 2004. Ştefan Iordache nu a pierit aşa cum şi-a dorit: n-a fost conştient, dar nici n-a suferit. Pe 14 septembrie 2008, un mare actor român trecea pe lumea cealaltă într-un spital din Viena, Austria, unde fusese transferat de la Spitalul Elias din Bucureşti. Familia solicitase discreţia personalului medical în privinţa diagnosticului, ceea ce înseamnă că, 24 de ore mai devreme, vestea leucemiei de care va fi suferit Ştefan Iordache nu făcuse turul televiziunilor. Născut pe 3 februarie 1941, la Calafat, mutat împreună cu părinţii şi sora în cartierul bucureştean Rahova, actorul a jucat roluri mari în mari spectacole semnate de Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Dan Nasta, Dan Micu, Dinu Cernescu, a colaborat în film cu Dan Piţa sau cu Mircea Daneliuc. De mai mulţi ani, îşi petrecea vara la Gruiu, la cîţiva kilometri de Capitală; în ultimii ani, scosese albume de muzică împreună cu Nelu Ploieşteanu sau cu Sanda Ladoşi, avea renumele unui om de viaţă, căruia îi place să trăiască şi care îşi apreciază prietenii şi-şi respectă cu asupra de măsură meseria. De fiecare dată cînd îi evocăm pe cei plecaţi dintr