Un prieten m-a luat pentru o zi la el la ţară. I-am spus că merg, ca să stăm şi noi odată de vorbă fără să fim întrerupţi de una şi de alta, dar că a doua zi, la ora patru după-amiază, aveam o treabă în Bucureşti care nu suporta amânare. Nu mai ştiu ce treabă aveam eu atunci, cu cine ar fi fost să mă văd şi de ce, fapt e că el m-a asigurat: La patru fix eşti unde vrei tu!
În ziua următoare, l-am silit să plecăm ceva mai devreme de ora care, spunea el, îi permitea să conducă maşina cu grijă şi totuşi să ajungem la timp. Fac drumul ăsta de zece ani, m-a asigurat, iar dacă şoseaua o să fie aglomerată, ştiu două ocolişuri. Ba chiar trei, şi tot nu întârziem.
La plecare, vecina, care îngrijea de casa sa de la ţară, i-a adus, purtând-o ceremonios, o cutie mare de carton prinsă cu nişte sârme la gură, pe care prietenul meu a băgat-o, vădit stânjenit, în portbagajul maşinii. Nici o problemă, mi-a zis, ajungem la patru. Din vocea lui cam lăbărţată, semn că una zicea şi la altceva se gândea, înţelegeam că apăruse o problemă. Ea a căpătat un nume, după ce, în loc să intrăm pe autostradă, am apucat-o pe unul dintre cele două drumuri ocolitoare, ba chiar trei. În cutie se găsea un cocoş care trebuia dus în curtea unui ţăran din Parfumaţi, Crăcănaţi sau Buciumaţi. Au trecut nişte ani de atunci şi nu mai ţin minte cum se chema satul. Tot ce reţin era că găinile ţăranului aşteptau emoţionate de câteva zile cocoşul. Că şi cocoşul trebuia să fie musai în ziua aceea, exact ca şi mine, undeva, cu o treabă ce nu suporta nici amânare, nici refuz.
Mă înţelegi?, m-a întrebat prietenul, cu toate că mai potrivit ar fi fost să mă întrebe cocoşul dacă-l înţelegeam. Le-am răspuns la amândoi că-i înţeleg şi aşa am ajuns pe cel de-al treilea drum ocolitor, căpătând toate garanţiile că, dacă mai intervine ceva, ar mai fi existat şi un
