Ideea de „unificare a dreptei” e doar o utopie fără suport ideologic şi practic. România nu oferă contextul politic şi social în care ar putea funcţiona doar două partide mari.
În discursul politic, preluat de regulă întocmai de mass-media, apare adeseori ideea de „unificare a dreptei”. Primul moment în care îmi amintesc că a fost lansată această temă este lansarea de către T. Băsescu, într-o emisiune a lui Stelian Tănase la TVR undeva prin 2005 sau 2006, a ideii unui „partid popular”, care să înglobeze şi PD, şi PNL. Posibil să mai fi existat şi alţii înaintea lui care să fi vorbit despre asta.
În orice caz, tot mai mulţi exponenţi ai partidelor autoproclamate de dreapta - dar în special ai PDL, FC sau disidenţi din PNŢCD - vehiculează ideea „unificării dreptei” ca pe o necesitate, un scop care, odată atins, ar trebui să ducă la... nu ştim exact la ce. La o reprezentare mai bună a românilor? La politicieni de dreapta mai buni, mai competenţi sau mai coerenţi? Nu e foarte clar, dar cert e că e musai să se întâmple. Trebuie să se treacă peste orgolii şi să avem un singur (probabil) partid de dreapta.
Acest lucru nu se va întâmpla prea curând şi nici nu ar fi bine să se întâmple. În mod eronat se face de multe ori comparaţia cu Marea Britanie, unde ar exista un partid mare de dreapta (conservatori) şi un partid mare de stânga (Laburiştii). Doar că nici acolo lucrurile nu mai sunt de mult atât de simple. Există liberal-democraţii care au reuşit să spargă în sfârşit barierele puse de sistemul electoral între voturile exprimate şi mandatele obţinute, astfel că vorbim de trei partide mari în sistemul britanic. Lor li se adaugă cele două partide anti-europene - UKIP şi BNP - care nu au reprezentare naţională, dar sunt vizibile şi extrem de vocale în preajma alegerilor europene, câştigând mandate fără probleme sub auspiciile sistemului p
