Reactia oficialilor romani la atacul terorist asupra Statelor Unite din 11 septembrie s-a produs pe coordonate previzibile. La nivel oficial, primele declaratii au fost, cum era de asteptat din partea artizanilor din 1990 ai tratatului cu muribunda Uniune Sovietica, vagi si ezitante. In sistemul limbii de lemn, cu cit e mai „ferma“ „condamnarea“, cu atit e mai putin clar cine este „de condamnat“ si pe ce picior joaca „condamnatorul“. Asa ca declaratiilor „ferme“ despre necesitatea de a mentine „pacea“ si despre importanta „negocierilor“, emise de presedintele Iliescu, le-au urmat declaratiile „hotarite“ ale premierului Nastase, care vestejeau un atac ce nu facea macar diferenta intre „europeni si americani“, lasind sa se inteleaga, probabil involuntar, ca, daca aceasta diferenta ar fi fost facuta, atentatele ar fi fost mai „acceptabile“.

Declaratiilor de prima ora, care pareau inspirate de nimic altceva decit de obsesia nostalgica de a juca din nou rolul (presupus glorios) de mediatori intre israelieni si palestinieni, le-au urmat altele mai belicoase, in care se promitea sprijin logistic pentru Aliati. Atitudine pe care oricine este convins de necesitatea integrarii cit mai rapide in structurile de securitate ale Pactului Nord-Atlantic ar trebui sa o salute. Problema, insa, este ca, in ambele situatii, liderii nostri politici nu au reusit sa comunice nici in exterior si nici in interior care este pozitia lor de principiu in aceasta conjunctura tragica. Cliseele despre necesitatea pacii si despre protejarea democratiei si civilizatiei, pe de o parte, referirile pseudopragmatice la interesele Romaniei, pe de alta, nu pot inlocui nivelul principiilor si al viziunii politice. Lipsa articularii mesajului romanesc in acest plan al valorilor, al aspiratiilor morale are drept consecinta o lipsa de incredere in deciziile oficiale, atit din partea aliatilor occid