În calitatea mea de intelectual responsabil cît de cît, simultan şi alternativ, de soarta lumii şi a ţării mele, în virtutea meseriei mele de nuvelist care nu-mi permite să fiu indiferent (cel mai detestabil sentiment - indiferenţa...) faţă de cărţile mele, dar nici faţă de ale altora, morţi sau vii, nu are nici o importanţă, în memoria lui Walt Whitman, flăcăul de pe Mississippi căruia îi venise ideea - necompromisă nici de internaţionalismul proletar recent decedat - de a strînge la pieptul său păros toată omenirea pînă la cel mai plăpînd fir de iarbă, la acest sfîrşit de an 2001 cînd Malraux, Marlene Dietrich, regele George V al Angliei şi tatăl meu ar fi împlinit 100 de ani, ceea ce chiar dacă n-ar fi fost o fericire, ar fi însemnat totuşi o cifră, la acest început de 2002 despre care nu ştiu mai mult, acum, decît că va fi Anul Caragiale şi Anul Victor Hugo (deşi arhivari exigenţi în ale posterităţii atrag insistent atenţia că se obscurizează astfel cei două sute de ani de la naşterea lui Alexandre Dumas-tatăl, cel care ne-a dat "Cei trei muşchetari" şi "Contele de Monte Cristo", fără de care eu, unul, n-aş fi avut acces la Tipătescu, Jean Valjean şi Hans Castorp), ţin să declar că, astăzi de dimineaţă, am pe cap următoarele întrebări, angoase şi persoane: circulaţia gazelor la punctul Isaccea, presiunea pe care le-o asigură compania rusească Gazexport, golurile de aer din caloriferul holului meu; biciuirea afganilor care nu vroiau să stea în ordine, la coadă, pentru a primi făina şi păturile trimise de occidentali pe calea aerului, ruşii, ca primii sosiţi pe aeroportul de la Bagram, aducîndu-le mari cantităţi de ciocolată; excelentele relaţii dintre Vladimir Putin şi George W. Bush în care - spre uimirea multor români - nu contează deloc ce a fost înainte vreme preşedintele rus, aceasta fiind o problemă inutilă dacă ne gîndim, cum bine spune fostul ofiţ