Ascensiunea politică a extremei drepte maghiare este discutată intens încă de la succesul neaşteptat din ultimele alegeri parlamentare. Dar profilul susţinătorilor Jobbik şi felul în care partidul comunică cu aceştia a rămas în mare parte subiect de dezbatere. Un studiu al think tankului britanic Demos oferă o perspectivă neaşteptată: avangarda anti-sistem nu este formată din „cei lăsaţi în urmă” ci, din contră, sunt indivizi activi social, educaţi şi cu locuri de muncă.
Presa a tratat fascinată apariţia în spaţiul public a organizaţiilor radicale europene, lideri ca Marine Le Pen, Geert Wilders sau Heinz Christian Strache aflându-se în prim planul reflectoarelor în ultimii ani. S-a speculat că incertitudinea indusă de criza economică a scos la suprafaţă nemulţumiri mai vechi ale populaţiei, pe acest teren consolidându-se susţinerea populară a diferitelor partide radicale sau extremiste. Pe de altă parte, analiştii media, grăbindu-se să înveţe din erorile trecutului pentru a nu le repeta, s-au lăsat seduşi de comparaţia cu anii ’30 ai secolului trecut, indicând criza ca principalul factor determinant al succesului extremist la urne.
Evident, neajunsurile sunt un bun catalizator al nemulţumirilor de tot felul dar schemele intelectuale la cheie uneori nu reuşesc să cuprindă realitatea în întreaga ei complexitate. Iar cazul maghiar „răstoarnă masa” ipotezelor conformiste. Ce te faci când avangarda luptei împotriva sistemului nu este formată din „cei lăsaţi în urmă” ci, din contră, sunt indivizi activi social, educaţi şi cu locuri de muncă?
Un profil pe Internet
La începutul lunii noiembrie think tankul britanic Demos publica un studiu asupra profilului simpatizanţilor online ai partidelor radicale din Europa (prezentat în articolul „Media socială şi populismul de dreapta”). Una din observaţiile esenţiale asupra informaţiilor publicate a fost lips
