Cotarceanu Benone isi simte numele ca pe un corp strain. Si-l pronunta numai daca n-are incotro, iar cand i-l pronunta altii i se strange stomacul.
Cotarceanu Benone s-a simtit tot timpul ca un corp strain intre ai sai. Cotarceanu Benone e convins c-a fost schimbat la nastere cu altul si ca viata pe care o duce nu-i viata lui. Cand priveste inapoi, Cotarceanu Benone isi da seama ca s-a nascut cand nu trebuia, ca a copilarit unde nu trebuia si ca tot ce l-au invatat parintii si fratii nu i se potrivea. De cate ori i se vorbea, fie ca-l certa maica-sa, fie ca-l batea la cap taica-su, Cotarceanu Benone intorcea capul si se uita in spate, dupa cel dadacit.
La absolvirea scolii profesionale, Cotarceanu Benone a scris in prima sa autobiografie doar o fraza. A scris ca tot ce nu i se intamplase pana atunci era cu siguranta mai important decat i se intamplase. "Ba, Cotarcenescule - l-a intrebat manios seful comisiei de angajare la fabrica de mobila - , de ce nu scrii, ba, ce trebuie?!" Din ziua aceea, Cotarceanu Benone si-a dat seama ca orice autobiografie si-ar fi intocmit era autobiografia care nu trebuia. Orice ar fi facut, orice ar fi zis si oriunde s-ar fi dus, nu erau niciodata lucrul, vorba si locul care trebuia. Cotarceanu Benone stia ca toate i se trag de la infirmitatea lui. "Luati-i, ma, cartea din mana - urla taica-su, cand Cotarceanu Benone era prins citind - , ca-mi vine sa innebunesc de cap! Sa nu mai vad carte-n casa mea, ca fac moarte de om!" Infirmitatea lui Cotarceanu Benone nu consta in faptul ca-i placea sa citeasca si ca era in stare sa citeasca o carte dupa alta pana ce-l gaseau lesinat in pod sau in spatele closetului din fundul curtii, ci ca-i placeau cartile complet nepotrivite cu obiceiurile casei, ale cartierului, ale scolii si chiar cu ale intregii omeniri.
Cotarceanu Benone citea numai biogafii si autobiografii de oameni celebr