Sîntem într-un oraş din ţara noastră, unul dintre acelea care seamănă între ele atît de mult, încît te şi întrebi de ce oamenii le-au mai dat nume diferite. Întîmplarea noastră se petrece pe o stradă mărginaşă, plină cu blocuri cenuşii – cunoscutele blocuri de patru etaje ale epocii ceauşiste, pe acoperişul cărora mai vedem şi azi antene de televiziune cu un lighean de aluminiu în capăt, montat pentru a prinde în condiţii mai bune bulgarii, ruşii, ungurii sau sîrbii, în funcţie de poziţia geografică a localităţii. Pe strada Plopilor nu se mai întîmplase nimic de foarte mult timp. Cei care sînt mai bătrîni povestesc cum, la Revoluţie, oamenii de aici au fost atît de aproape de mijlocul evenimentelor, încît s-au auzit chiar nişte zgomote care păreau a fi împuşcături. Cei mai neîncrezători contrazic însă asemenea zvonuri, spunînd că, de fapt, zgomotele respective erau cauzate de copiii din cartier, care aruncau cu petarde de sărbători. Locuitorii străzii ştiu, din surse sigure, că atunci s-a întîmplat ceva în legătură cu Ceauşescu, dar nu ar putea să precizeze cu exactitate dacă s-a strigat „Jos!“ sau „Sus!“ şi nici pe cine au împuşcat „ăştia“ în ziua de Crăciun. Cum vă relatam, în aceste zile, plopii – rari, ce-i drept –, care sînt acum cît blocurile de înalţi, dar şi păsările ce-i populează – liniştite după evenimentele din Coreea, cînd au trebuit să plîngă, în semn de solidaritate cu suratele lor de acolo – nu prevesteau nimic. Ce să mai vorbim de întîmplarea care avea să vină...

Totul a început într-o zi de duminică, atunci cînd Gigel, fiul de cîţiva anişori al familiei Băicoilă, a început să dea semne de nelinişte, începînd de la ora trei. Avea un pic de temperatură şi nu mai mînca. Evident că mama sa a plecat repede prin vecini, să se consulte, să vadă ce zic cucoanele, să-i dea un leac, ceva, o pastilă, pentru că nu putea să lase copilul aşa... Mai înt