Anul acesta se împlinesc 130 de ani de la instituirea relaţiilor diplomatice dintre România şi SUA. Nici nu ştiu cum să-i spun acestei cifre: nu e nici foarte rotundă, dar nici pătrată nu-i. În 1880, cînd domnitorul Carol I-ul a trimis scrisoare la Washington, notificîndu-le independenţa României, nimeni nu ar fi putut bănui ce aprige convulsii vor cunoaşte relaţiile noastre cu Statele. Atunci, la început, totul a fost firesc: la finele secolului al XIX-lea America era deja ţara libertăţii şi a oportunităţilor – dar să ştiţi că la fel era şi România. SUA se redescopereau pe sine şi se prezentau celor doritori a le cunoaşte; la fel şi România: independentă, în fine, ţara noastră se reinventa (peste un an, în 1881, avea să devină regat) şi se recomanda cu-ale sale bune şi rele unei lumi ce ne cunoştea nu atît după chipul, cît după legenda noastră (ca şi azi!). Şi un exemplu (care-ar putea să vă surprindă): uitaţi o clipă tot ce ştiţi despre jupîn Dumitrache al lui Caragiale (din O noapte furtunoasă – cu premiera, apropo, în 1879) şi reţineţi doar ce anume era acest burghez bucureştean: el era cherestegiu şi căpitan în garda civică. Ei bine, încornoraţi sau nu, mai şmecheri sau mai creduli, astfel de negustori – ce îmbinau profitul şi datoria civică, grija de familie şi rigoarea faţă de angajaţi, Biblia, puşca şi lectura ziarului – au fondat şi oraşele americane. Aş spune că, la 1880, România şi SUA erau mai asemănătoare, ca state tinere, decît sînt ele azi.

Fracturile în relaţiile româno-americane au decurs din cele două confruntări ale ultimei jumătăţi a secolului trecut: prima, războiul împotriva lui Hitler (în care, nota bene, România a declarat război SUA, în decembrie ’41!), iar mai apoi războiul rece între lumea comunistă şi lumea liberă – în care, forţată, România s-a aflat din nou de cealaltă parte a Istoriei. Generaţia din care fac parte e genuin pro