Cartea lui Andrei Pleşu intitulată simplu Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste ar trebui, poate, citită „începînd cu sfîrşitul“, întrucît e posibil ca substanţa originalităţii ei să stea tocmai în stilul „anti-exegetic“, în încercarea de a semnala paradoxalul şi neprevăzutul, în loc de a decripta, din lectura fiecărei parabole, un mesaj moral pedant sau o „reţetă de fericire“ asezonată cu clişee propagandistice. O asemenea ispită, deşi străină de mizele oricărei exegeze biblice autentice, care nu se lasă de obicei înregimentată de un „program ideologic“, fie el şi eclezial, este în schimb prezentă atunci cînd exegeza e confiscată de pasiunea secundară pentru moralism, în detrimentul acelei pasiuni care, în cuvintele lui Kierkegaard, suspendă teleologic eticul – adică în detrimentul credinţei. Autorul clarifică cel mai bine în finalul lucrării sale, în textul intitulat „Critica raţiunii exegetice“, rezerva sa de a oferi „material bibliografic“ pentru un compendiu evanghelic de bună purtare şi îşi exprimă dorinţa de a deschide, în schimb, o cale interogativă spre misterul învăţăturii Cuvîntului lui Dumnezeu, care „înnebuneşte“ mintea luminînd-o cu sensuri care produc bucuria inimii. Aşa cum afirmă şi G.K. Chesterton într-un text al său despre Iov, sufletul omului este făcut în aşa fel încît nu poate gusta bucuria cea mai deplină decît în faţa paradoxului divin. El poate gusta, desigur, diferite plăceri, de la cele egoiste pînă la cele „dez­interesate“ şi „spirituale“, dar nu poate savura bucuria cea mai profundă pentru care a fost creat decît dacă primeşte o hrană incomprehensibilă pentru raţiune: contemplarea Dumnezeului de necuprins şi de neînţeles, care i se dezvăluie tocmai prin para­doxul Său infinit. Preferinţa lui Andrei Pleşu pentru o situare individuală autentică în faţa „inevidenţei luminoase“ a parabolelor lui Isus îl plasează, aşa cum singur rec