Trăim în videocraţie. O lume românească, în care decizia politică e fundamentată şi ajustată, aproape exclusiv, pe comentariile televizate din talk-show-urile de noapte nu poate ridica pretenţia tuşelor din profilul unei societăţi democratice.
Ceva lipseşte în mod dramatic: curajul de a asuma proiecte de lungă durată şi măsuri ale căror beneficii nu pot fi identificate de azi pe mâine. În videocraţie se caută momentul, se cere spectacolul clipei, iese în evidenţă viteza şi nu e vreme pentru reflecţii, dar se alocă un timp enorm de antenă pentru păreri la cald, încărcate de emoţie şi subiectivism. Aplauzele sunt pentru caii de circ, iar nu pentru caii de rasă.
Videocraţia a născut specii noi şi un alt înţeles al stipendiilor. Acum vreo douăzeci de ani, pe vremea în care se desenau primele zone de intersecţie dintre lumea politică şi oligarhia financiară, ambele de tip nou, banii jucau rolul cel mai important. Cataramă, Voiculescu, iar mai târziu Patriciu, Vîntu şi încă mulţi alţii - pe care s-ar putea să ni-i aducem aminte dacă răsfoim primele pagini din volumele care ierarhizează, de câţiva ani, cei mai bogaţi dintre români - aveau statutul unor finanţatori, pe faţă sau din umbră, pentru partide şi politicieni. Banii lor, făcuţi adeseori uşor, în complicitate cu decidenţii politici ai acelor vremuri, finanţau campanii electorale, înfiinţau sau desfiinţau partide, sindicate şi ONG-uri, înlocuiau miniştri, creau ministere ori servicii de informaţii. Acumularea de capital era în faza primitivă a avantajelor reciproce distribuite, adeseori, la sacoşă. Iar pe lângă politicieni, o bună parte dintre liderii de opinie, ale căror maşini de scris umpleau spaţiul editorial al ziarelor din acea vreme, au profitat din plin de "generozitatea" celor care s-au prins, printre cei dintâi, că banii se fac mai uşor dacă ai sprijin politic şi mediatic. Era, totuşi, o per