Faima criticului Daniel Cristea-Enache îi întrece cu mult meritele. E o evidenţă. Care sunt resorturile faptului, nu mă interesează. Nu sunt, într-ale literaturii, un moralist. Destul să spun că despre cărţile lui (trei de cronici, trei de interviuri şi o teză de doctorat), nu s-a prea scris. Receptarea, în cazul lui Cristea-Enache, pluteşte mai degrabă în aer decât să coboare, comme il faut, în paginile revistelor. E ca un zvon.

Când, totuşi, colegii de breaslă s-au referit la el, au făcut-o, aproape fără excepţie, convenţional. Nici nu-i greu să vezi că omul are o remarcabilă putere de muncă, o tenacitate ieşită din comun, o ambiţie care pare să nu cunoască oprelişti. Însuşiri, aşa zicând, de bază pentru un cronicar literar. Fără ele, n-ai ce căuta în gazetărie. Întrebarea e: cu ele (şi numai cu ele), cât de departe poţi ajunge?

Oricât de departe. Dincolo de toţi şi deasupra tuturor. Cel puţin aşa pretinde Alex Ştefănescu în cuvântul înainte al celei mai recente cărţi a lui Daniel Cristea-Enache, Lyrica magna. E o exagerare, fără-ndoială.

Aşa însă, iată, conspiraţia tăcerii se apropie de final. Andrei Terian e cel dintâi care s-a sesizat. În revista Cultura, acesta a publicat de curând un articol demolator, a cărui singură problemă stă, după părerea mea, în ton. Terian e prea expresiv, îşi ia fostul coleg de redacţie peste picior cu prea mult entuziasm. Lasă impresia că l-a prins la cotitură şi că n-are de gând să-i ierte nimic. Nu-i vorbă, criticul sibian are dreptate în tot ce spune. Eu, care am citit Lyrica magna, o recunosc până-n cele mai mici amănunte. Dar unora dintre dumneavoastră, poate, nu le va veni a crede că lucrurile stau chiar aşa.

Adevărul trebuie spus cât mai sec cu putinţă. (Îmi cer de pe acum scuze dacă unele din exemplele mele vor coincide cu cele ale lui Terian. Cartea are doar 128 de pagini.)

Subtitlul acestu