Umanitatea fără adaosuri şi, mai ales, fără rest. Aceasta este nota comună a tuturor scrisorilor dus-întors (cu variaţii ce se suprapun pe o largă planşă combinatorie) cuprinse în volumul Biruinţa unei iubiri, recent publicat la editura Humanitas. Autorii sunt mai puţin uşor de stabilit într-un chip inatacabil. Desigur, trei bune sferturi de carte sunt dominate de Dinu şi Nelli Pillat, iar celălalt conţine, postum, efigia celui dintâi în corespondenţa răzleaţă a devotatei lui soţii. Însă intervenţia fiicei lor, Monica, cea care, ocultând ce se cuvenea şi explicând ce trebuia, a alcătuit, în fond, ediţia, nu trebuie pierdută din vedere. Notele din subsolul paginilor lămuresc şi consolidează contextual povestea lăsată adeseori în suspensie, iar delimitarea celor patru secvenţe temporale pe criterii doar aparent macro-istorice face, suplimentar, ca totul să tindă înspre biografia anecdotică. De la anii de dragoste exaltată, studenţească din capitolul Insula cu palmier (1942-1946) până la veghea de peste douăzeci de ani din Iubirea de apoi (1976-2001) nu s-au petrecut prea multe evenimente. Decât poate în ordine exterioară. Cu alte cuvinte, căsătoria îndelung visată de cei doi, naşterea Monicăi, detenţia cruntă a lui Dinu în închisorile comuniste, dispariţia tragică a acestuia, în decembrie 1975, şi supravieţuirea înţeleaptă & răbdătoare a lui Nelli.

De fapt, succesiunea de regimuri politice, desfăşurată în salturi, e numai un paravan pentru conservarea perfectă a unui alt, mai special, regim - îndeobşte neglijat şi trecut la indexul cronicilor literare - al omenescului. L-aş fi lăsat şi eu, probabil, deoparte dacă nu mi-ar fi atras insistent atenţia prin natura lui, oarecum potrivnică. Fiindcă, nefiind o explozie de instinct şi nici o luminare a rudimentelor, un asemenea firesc al asumării esenţei umane se naşte - formularea e precisă şi ţin la ea - treptat, inses