Făceam comerţ cu entuziasmul rinocerilor opăriţi. Prin târguri. Mergeam in fiecare zi in alt oraş, cu prietenul Ştefan, pe cele patru roţi ale imemorialei Dacii botezate Arca Fericirii.
Vindeam chiloţi, cămăşi, pantofi, sutiene, geci, ciorapi, un talmeş-balmeş chinezesc pe cât de ieftin, pe atat de proporţional de ţiitor. Ne distram mai ales cu pantofii, pe care-i numeam ai dusului fără intoarcere, de unică folosinţă, garantaţi ca sicriele. Era in anii '90, ultima perioadă, iar economia gâfâia precum un obez luat la şuturi in fund de-o gaşcă de hoţomani. După ce-a fost buzunărit.
Că economia a evitat infarctul ne-a incălzit doar mai apoi, mult mai apoi. Atunci o scăldam cu bani puţini in buzunare, upercutaţi de inflaţie. Aveam locuri inchiriate in fiecare târg. Ne punean creierele la contribuţie zilnic ce să mai aducem, ce-ar merge la vânzare, o continuă rotire in jurul cozii, aveam s-o aflăm ulterior, fiindcă nu ne-a luat pe aripi nici o idee genială.
- Sebi, hei, vezi ce trecere are sutanatul ăla? mi-a zis Ştefan la inceputul unei iernii in care aproape aveam ţurţuri pe căile urinare. De frig, iar cumpărătorii erau rari.
- Văzut.
- Dumnezeu ia en-gros…
La 15 metri de noi, cu ochelari de intelectual pe nas, un călugăr aduna bani pentru o mănăstire din Moldova. O barbă roşcovană rară, ingheţată. Până-n 30 de ani, atletic. Era coadă la măsuţa lui rabatabilă, acoperită de cruci, icoane şi cărticele de rugăciuni. L-am văzut pe Ştefan că merge la barul de la intrarea pieţei, de unde revine cu trei ceaiuri. Unul i l-a dus călugărului. Impreună cu 5 perechi de ciorapi. Ciorapii erau din producţia lui Ştefan, care era şi proprietarul unui atelier de tricotaje cu angajate câte degete la mână. O parte din marfă o dădea la magazine, iar ce rămânea o desfăcea la piaţă, cu un profit mai mare. Nevoia il impingea spre un evantai de artificii, rat
