În Bunavestire, ca şi în celelalte romane ale lui Nicolae Breban, personajele (vorbind, unele, atît de mult) nu se diferenţiază prin cîte o amprentă verbală distinctivă. Particularizarea eroilor nu e cîtuşi de puţin realistă. Naratorul, apoi, nu este impersonal. Autorul îl „locuieşte“, cu tot cu teoriile sale, şi îi suspendă pe mari porţiuni funcţia de investigare şi livrare a noutăţilor romanului. Dacă într-o ficţiune de cod realist, unele întîmplări se află mai greu dintr-un calcul auctorial de necesitate epică, într-o strategie a dezvăluirii bine puse la punct, în Bunavestire, autor, narator şi personaje figurează frecvent ca elemente coplanare. Toţi procesează, din acelaşi unghi, o aceeaşi lume, o subrealitate descoperită sub coaja întîmplărilor şi a gesturilor de toată ziua. Semnificativ, şi Grobei, şi Lelia, şi celelalte personaje ale romanului participă la propriile acţiuni cu gîndurile aiurea ori chiar într-o stare de somnolenţă. Pe de altă parte, ritmul în care se petrec, totuşi, faptele va fi încetinit prin dialogurile iniţializate din nimic şi dezvoltate pe zeci de pagini. Abulicul, haoticul şi ilogicul din planul realist se convertesc tot mai mult într-o coerenţă de adîncime. Altfel spus, romanul devine cu atît mai coagulat şi mai puternic cu cît ia distanţă de „atmosfera“, „socialul“, „realismul“ de pornire. Breban are curajul artistic de a ignora nu doar cerinţele oficiale de reprezentare ficţională a realităţii (Bunavestire e încheiat la cîţiva ani după Tezele din Iulie 1971), ci şi aşteptările tradiţionale ale cititorului interesat de conflict, culoare tipologică şi rotunjire a întîmplărilor într-o semnificaţie. Frecvent, autorul îşi „agresează“ şi violentează lectorul, obligîndu-l să ia act de ceea ce nu se întîmplă în cotidianul existenţei, ci în conştiinţa personajelor (masculine şi feminine) instalate în el. Şi personajele însele descoperă c