Greu de crezut în zilele noastre, dar au existat cândva pe lume și revoluționari lipsiți de fanatism. Asta spune, de pildă, și Isaiah Berlin despre Alexander Herzen, părintele socialismului rus, un aristocrat cu vederi romantice, posedând o foarte ascuțită abilitate dialectică și o erudiție vastă. Cu toate acestea, misiunea categorisirii lui Herzen a rămas în sine un subiect de exegeză permanentă. Berlin remarcase și el la rus anumite calități existențiale, dar primul care a spus-o răspicat a fost Martin Malia. Desigur, nu a fost o părere unanim asumată, dar balanța argumentelor înclină totuși decisiv în favoarea respectivei etichete. Una din cele mai remarcabile caracteristici ale existențialismului pare a fi abandonarea speculației filosofice abstracte tradiționale în favoarea unor interpretări mai puțin formalizate care răspund în fond exigențelor experienței personale. Desigur, aceste exigențe pot fi de foarte multe feluri, inlclusiv politice, și este suficient doar să ne uităm în ograda lui Sartre sau în cea a lui Camus pentru a descoperi polemica politică izvorâtă dintr-o astfel de raportare. Nu există pe fond un dualism între individual și societate în filosofia existențialistă (suficient să ne uităm și la autori precum Martin Buber sau Gabriel Marcel). Deci Herzen a fost și un existențialist, dar a fost în primul rând un revoluționar non-fanatic!

Încerc să-i conturez toate aceste circumstanțe de portret pentru a întreba apoi cum și dacă mai este posibil în ziua de astăzi să putem măcar imagina o critică socială elevată, lipsită de aroganță și, mai ales, lipsită de barbaria “axiomatismelor” (scornesc acest termen, cu scuzele de rigoare, pentru că el surprinde foarte bine atât adevărul autoproclamat ca absolut, cât și capacitatea sa de reproducere infinită într-un sistem de așa-zise coerențe neverificabile). Nu e și cazul lui Herzen! Pentru el, advers