Când a nins ultima dată, peste sat iar s-a aşezat liniştea aceea gălbuie, a primăverilor ticăloase, de care toţi ţăranii se temeau. Erau bătrâni cam toţi acolo, în nordul Moldovei. Cei tineri se aflau departe, în sezonul cel mai bogat al muncilor din Italia sau Spania.
Munceau ca nebunii pentru a avea zile fericite de Paşti. Primarul simţise primejdia şi trecea, zi şi noapte, pe toate uliţele, în maşina lui mare şi grea. Are încă instincte puternice. Ochii îi sunt strălucitori, iar când pufneşte, îi sar stropi mari de sudoare de pe buza lui roşie şi grea. Anul trecut, cam pe vremea asta, i-au murit aproape un sfert în somn. Pe ascuns, a chemat doctori şi preoţi din şapte sate ca să-i liniştească pe cei care au mai rămas. Acum, zgomotul maşinii argintii şi puternice trecea când la o casă bătrână, când la alta. Lăsa acolo ceva şi lua altceva. Când ajungea la casele celor tineri, mari, stridente, era doar un murmur. Mugetul maşinii se subţia prin aerul uşor.
Atunci, brusc, s-a încălzit. Iar femeile, mute înainte, au prins gust mai întâi de bocit. Când se pierd cu firea sau când scapă la limită de moarte, devin gălăgioase. Iar cum dă soarele şi colţul alb al ierbii, femeile astea nu se mai satură de vorbit. Se trezesc cu un mare entuziasm în sân şi în cap. Bărbaţii atunci beau şi mai mult.
De data asta, femeile, mici şi galbene, îmbătrânite de atâta ger rusesc de peste Prut, s-au repezit peste un caz din noua lor istorie. Soarele topise zăpada mare cât casa numai într-o zi. Apele au umflat podeţele, au mutat piatra de pe drumeaguri în râpile mari. La suprafaţă, a revenit un pământ cleios, pe care-l ştiau de demult. Mâlul sugea tot ce atingea. Gunoaiele de plastic, găinile moarte de peste tot. Maşina primarului, înecată în hleiuri, a fost trasă de cai şi de vaci, după care nu s-a mai urnit. Apoi primarul, de la atâta zarvă, a ajuns să bolească und