Au trecut cele două decenii profeţite de Silviu Brucan, dar suntem departe de a fi găsit Tărâmul Făgăduit al democraţiei şi prosperităţii. Dimpotrivă, am senzaţia că ne întoarcem vertiginos în trecut, în apele tulburi de la începutul anilor ’90. Şi nu vorbesc doar de marasmul economic, de curbele de sacrificiu, de nesiguranţa zilei de mâine – deşi, pentru majoritatea românilor acest deja-vu este cel mai greu de îndurat. Cu atât mai mult cu cât acum nu mai funcţionează anestezia entuziasmului ieşirii din totalitarism, iar de mitologia tranziţiei s-a ales praful.
„Înainte să ne fie bine, trebuie să ne fie rău!”, „Strângeţi cureaua!”, „Reformele sunt dureroase, dar obligatorii!” – am mai auzit toate astea. Am mai avut valuri uriaşe de restructurări, şomaj galopant şi inflaţie. Cum se face, însă, că după atâtea sacrificii, ne-am trezit tot cu instituţii publice ineficiente sau de-a dreptul butaforice? Cum se face că administraţia este azi mai politizată decât oricând? Că niciodată nu a contat mai puţin competenţa şi că relaţiile de partid decid numirile în orice funcţie – de la şef de deconcentrată, până la director de grădiniţă?
În locul vidului legislativ de la începutul anilor ’90, avem un haos de supralegiferare ambiguă şi adeseori contradictorie. Pe vremuri, puterea căuta să ocolească regulile; acum le schimbă fără jenă, după cum îi convine. Conducătorii de azi nu se mai sinchisesc să mimeze vreo urmă de consecvenţă. Au transformat politica într-un spectacol suprarealist, pentru un public amnezic. Traian Băsescu, maestrul absolut al metamorfozelor, rămâne reperul inegalabil al lipsei de scrupule. Intrat în politică la trena lui Ion Iliescu, se prezintă acum drept far călăuzitor al dreptei româneşti. El decide că Doina Cornea este o reacţionară pesedizată, în timp ce Vladimir Tismăneanu reprezintă chintesenţa ant