De ce, m-a întrebat fiu-meu, Arin, "Jurnalul unui dezertor”? Tu ai fost şi ai rămas şi vei fi, sunt convins, un luptător. De unde şi până unde acest titlu care, ca literatură, este destul de atrăgător? Simt, uneori, nevoia să dezertez din obişnuinţe, i-am răspuns, să ies din cuşca analizelor politice pe care le fac, fără niciun rezultat. Simt nevoia să vorbesc în dodii şi în vrăbii, să rimez discursuri şi să discursez - na, cuvânt! - rime.

Am văzut, la Muzeul Naţional de Artă, un portret de copil al lui Petraşcu şi, acolo, în Palatul Regal, cu Sala Tronului de mai bine de o jumătate de veac închisă, ţâncul cu ochi de mure comunica altcum. Simt uneori nevoia să fiu liber de temele pe care mi le impun, pentru că temele te înhamă, te acaparează, îţi pun căpăstru şi zăbală. Scriu şi n-o mai termin, o piesă de teatru despre o mireasă furată şi mireasa dansează goală pe masă şi nu-mi dă pace, sechestrat într-un subiect care a fost al meu şi a sfârşit prin a mă viola. Cum să mai isprăvesc piesa? Bună ziua, mie, cel de dincolo de mine. Bună seara, iubito, cea de dincolo de iubirile reale sau imaginate. Bună dimineaţa, zic, incapacităţii mele dominante de a renunţa să fiu politicos cu proştii cocoţaţi în fumuri.

Simt, uneori, nevoia să povestesc lucruri simple, întâmplări adevărate, din cele care, după ce se petrec, pier, cu toată biblia lor de înţelesuri. Am uitat, zicea bunica mea de mamă, ţărancă, întrebată de un scriitor din Bucureşti, despre viaţa ei de fostă cultivatoare de ţărână, până şi potecile. Colhozul îi luase peticele de pământ şi, înstrăinată, ea nu mai ştia drumurile spre ele. Ea pierduse de fapt potecile spre ea însăşi.

Notez, uneori, pe şerveţele pe care le pierd, fulgurări de clipă, coincidenţe stranii, revolte care, neîmpărtăşite la timp, se dizolvă şi întregesc perisabilul uitării. Văd, câteodată, politicienii altcum decât în zidăria g