11/9 pare să nu-şi fi pierdut nimic din înfiorătoarea sa putere ontologică: rămîne încă o Întimplare unică, extraordinară, care nici nu creşte, nici nu scade odată cu trecerea timpului. Numărul celor morţi variază în timp, nenumăratele imagini care o descriu devin familiare, dar Întîmplarea în sine rămîne imuabilă. Jocul menit s-o înglobeze în realitatea noastră este imens: pe de o parte sînt romanele şi filmele care au prezis astfel de grozăvii înainte ca ele să se întîmple; pe de altă parte, există mediatizarea lor, după. Şi mai sînt şi paleativele: eroismul salvatorilor, jalea familiilor şi, într-o perspectivă mai îndelungată, prinderea criminalilor, războiul, geopolitica la scara mare. Şi alte imagini se luptă să ne capteze atenţia emoţională: forţa matură, dobîndită peste noapte, a preşedintelui; feţele tensionate ale prezentatorilor de la televiziune, sub atacul antraxului; chipurile, remarcabil de biblice, ale luptătorilor afgani, sprijinindu-se osteniţi în armele lor, palele de fum în deşert, mărturii ale bombelor căzute; hărţile colorate de la CNN; nesfîrşitele valuri de "experţi" proaspăt scoşi de la naftalină; marea de steaguri. Nimic nu diminuează, şterge sau transformă Evenimentul, sub nici o formă. De fapt, pare că nici nu ar avea vreo legătură. Puţine imagini rezistă presiunii unei atari mediatizări, ficţionări şi terapii fără să devină calpe. Tendinţa umană este să cicatrizeze irumperile aberante ale nefirescului de genul lui 11/9. De obicei, spunem "a fost odată ca niciodată" şi întîmplarea dureroasă se stinge în poveste. Dar nu şi acum. Cele patru avioane de pasageri transformate în rachete, dintre care trei şi-au atins ţintele şi una a fost doborîtă de revolta internă, nu au pierdut nimic din realitatea lor distinctă. Am văzut multe astfel de imagini extraordinare, de la răsăritul televiziunii, dar numai cîteva dintre ele intră în clasa lu