Am auzit ieri la televizor mai multe voci, între care a lui Victor Ponta şi a Adrianei Săftoiu, care susţineau că nu e nimic de comentat în discursul preşedintelui Băsescu, pentru că, de fapt, el n-a spus absolut nimic.

E adevărat, dacă nu şi-a dat demisia, dacă n-a anunţat căderea guvernului şi alegeri anticipate, pentru opoziţie e ca şi când preşedintele ar fi tăcut. Totuşi, eu cred că el a spus nişte lucruri care merită comentate.

Mai întâi, preşedintele şi-a recunoscut gafele, între care cea fatală, cu Raed Arafat. Nu e puţin lucru pentru o fire ca a lui Băsescu. A avut şi curajul să aducă în discuţie cuvântul, în sine urât mirositor, de "dictator", cel care i se aruncă în obraz cu atâta furie şi pe atâtea canale TV, bloguri şi ziare încât apare un paradox: cum poate fi dictator omul cel mai înjurat al unei naţiuni? Nu poate fi, e adevărat, dar şi nefiind un dictator, când ţi-ai asumat postura de preşedinte- jucător deja ai devenit simbolul şi-al binelui, şi-al răului unei guvernări. Nu mai eşti responsabil doar de felia ta de putere la care te îndreptăţeşte Constituţia, ci de tot ce se petrece sub soare, asemenea şefului de trib care e ucis dacă nu poate aduce ploaia. Nemulţumirea faţă de Băsescu, care până acum câţiva ani era doar a unei părţi a clasei politice, s-a răspândit în spaţiul public prin neîncetata propagandă a posturilor TV ale lui Voiculescu şi Vîntu, dar şi prin gafele şi aroganţa preşedintelui, iar azi asistăm la apariţia unui al treilea cerc de resentimentari, exact cei care, în proporţie de 75 la sută, îl salvaseră cu ani în urmă de la o debarcare injustă. Mă refer la populaţie. Este singura forţă pe care Băsescu n-avea voie s-o piardă.

Discursul său de alaltăieri s-a îndreptat exclusiv către populaţie. A fost o informare despre unde suntem şi ce ne aşteaptă. Nu a fost un discurs rău, ci doar unul nepotrivit cu vântul de schimba