Scrisul mi s-a parut mereu un act mult mai intim decat lectura, pe care nu o intimideaza (ba poate o chiar stimuleaza) o mica doza de exhibitionism. Scrisul este insa mai legat de anumite gesturi, de o atmosfera aparte, in fine, de o stare de bine. Prietenul meu Marius Chivu mi-a cerut sa raspund la o ancheta a revistei „Dilemateca", referitoare la tabieturile de la masa de lucru. Cum nu am avut spatiul necesar sa-mi expun acolo fixurile, o fac aici, profitand de generozitatea reconfortanta a acestei rubrici. Ce pot face, nu am invatat, in atatia ani, sa scriu scurt... Cu cat ma maturizez (am ezitat sa scriu: „inaintez in varsta", desi cam asa stau lucrurile) devin din ce in ce mai legat de tabieturi marunte; imi dau o stare de bine, ma fac sa ma simt acasa, sa ma instalez intr-un confort domestic bland, de nu chiar necesar cititului si scrisului. Ma linisteste prezenta alaturi a unor obiecte care sunt instrumentele cu ajutorul carora imi castig, de ani buni, painea. Asa cum un mecanic, un instalator, un tamplar si-au dat mana dupa sculele lor, la fel si eu mi-am dezvoltat o prestidigitatie functionala impusa de forma uneltelor pe care le folosesc zi de zi. Sunt legat de pixul meu Parker, de creioanele mele mecanice Rotring, cu care subliniez pasaje si fac adnotari pe cartile pe care le citesc, de ebook reader-ul meu Kindle (folosit mai mult in calatorii), de laptopul meu HP Probook 4520s, cu carcasa de otel si tastatura fina (cu enter-ul din dreapta deteriorat), ba chiar si de banala mea veioza de pe noptiera. Anumite gesturi care au devenit automatisme depind de contactul cu aceste obiecte. La inceput, scriam oriunde, in orice pozitie, la orice computer, fara sa numar pana la zece. Singurul meu tabiet era fumatul: atunci cand textul atingea o anumita tensiune, aveam nevoie de un excitant. Cand totul se potolea si incepea sa balteasca, jucam table cu calculatorul. S