Am evitat cîteva zile la rînd să scriu acest punct de vedere. Mi-am spus că nu e bine să transmit starea mea, mai ales că, nu-i aşa?, românii se încăpăţînează să vadă doar relele din jurul lor, nu oferă soluţii, iar un profesor trebuie să fie o persoană temperată şi raţională. Totuşi... sper să fie alte păreri care să echilibreze perspectiva. De foarte multe ori, mi s-a spus că un tînăr profesor se cade să fie mai încrezător. În timp, am tradus „încrezător“ prin „ipocrit“, pentru că cel mai des m-am întîlnit cu această atitudine. În numele echilibrului şi al decenţei profesionale, să închid ochii şi să ascund gunoaiele sub preş, cu un optimism prost temperat. Dacă eşti tînăr, evident, nu ai experienţă, dar ai o energie care, o să vezi, se va consuma în timp. Confirm. Există şi lucruri bune. Din păcate, eu, „tînără dăscăliţă“ scăldată succesiv de valurile reformei din învăţămînt, nu le mai văd. De cînd mă ştiu, mi-am dorit să fiu profesoară. Nu mi-a fost ruşine de acest vis pînă pe la 18 ani, cînd, înainte de admitere, un domn, afacerist, binevoitor, de altfel, a exclamat cu compătimire: „Hm! Litere? Ce-o să faci cu astea?“. Cum părinţii nu mi-au servit aceeaşi lecţie, am continuat să sper. Am terminat facultatea, am trecut prin absurdul examenelor de titularizare, de obţinere a gradelor didactice, veşnic surîzătoare, privind la steaua profesoratului. Nu înţelegeam cum unii dintre colegii şi prietenii mei alegeau să fie chelneri prin străinătate. Eu îmi iubeam ţara, gata să mă sacrific pentru progresul ei, îmi iubeam profesia, gata să fiu „dascălul“ de care avea nevoie ţara. Am fost: întîi, într-o şcoală în vîrf de deal, apoi, în buricul ţării, în Capitală – drum parcurs în vreo 12 ani, tot cu pletele alintate de vîntul reformei. Între timp, am învăţat bine ceva: să mănînc lămîi. Scurt istoric pentru lămurirea cititorului: DE ACELASI AUTOR Dreptul de a citi orice Pest