În tradiţia populară, lumea celor trecuţi în nefiinţă nu diferă chiar atât de mult de cea a celor vii. Şi sufletele celor răposaţi au nevoie de lumină pentru a-şi urma drumul – în anumite momente precise din calendar ele se întorc pe la casele unde au trăit, aşezându-se în curte şi privind cum o duc cei pe care i-au lăsat în urmă – sau au nevoie de hrană, ofrandele ritualice ce se împart în special la marile sărbători sau de Moşi. Acestea din urmă au rolul de a ţine legate cele două lumi, a celor vii şi a celor morţi.

Rotunzi ca soarele

Coliva şi colacii, însoţite de o lumânare aprinsă sau de un vas de lut frumos smălţuit sunt principale ofrande care se împart. „Când faci pomană, cel dintâi lucru ce trebuie a se da sunt colacul şi lumânarea. O vită dacă dai de pomană, i se pun colaci şi lumânări în coarne. În părţile româneşti, la parastas, se dă cucoşul cu colac în jurul gâtului ş-o lumânare aprinsă.” (Elena Niculiţă Voronca – „Datinele şi credinţele poporului român”). Colacii trebuie să fie mari şi rotunzi precum Soarele şi Luna şi nu întâmplător se spune în unele locuri că atunci când tună, umblă Dumnezeu cu colacii prin ceruri. Unii oameni aşază colaci, covrigi şi lumânări într-un copac roditor ca să-l vadă şi pe lumea cealaltă. Cel care primeşte ofranda va culege toate fructele şi se va ospăta din covrigii sau colacii rumeni. Atunci când moare cineva se împodobeşte un brăduţ cu mere, nuci, colaci, covrigi şi lumânări, întruchipându-se astfel pomul vieţii.

Grâu cu har

Coliva este poate cea mai importantă ofrandă, simbolizând învierea şi nemurirea sufletelor. Se face numai din boabe de grâu, de către o femeie pricepută, iar la fel cum seminţele trebuie sădite în pământ pentru ca din ele să iasă rod bogat, tot aşa şi oamenii trebuie să moară mai întâi pentru a putea învia. Important este ca înainte de a fi împărţită să se duc