Un decembrie sângeros de la care au trecut 20 de ani de durere pentru cei care au pierdut fiinţe dragi, sau 20 de ani de nepăsare pentru cei care ar fi trebuit să schimbe ceva. Zilele de groază şi panică, de incertitudine şi aglomeraţie pe străzi, în care toată lumea striga „Jos Ceauşescu", dar nimeni nu ştia cine sunt „teroriştii".

Toate aceste momente au fost rememorate, într-o biserică goală din localitatea Ziduri, de mama, soacra şi colegii unui erou uitat de autorităţi dar şi de cei cărora le-a redat libertatea. Sublocotenentul Ştefan Andrei a murit pe 23 decembrie la Otopeni, participând cu jertfa lui la eliberarea ţării de comunism.

În biserică e aproape întuneric, deși e dimineață. Câteva lumânări ard în tihnă, rupând din când în când tăcerea, cu sfârâitul de ceară care se prelinge. O femeie plânge, oftează şi face ochii roată în biserica goală. Doar două rude şi colegi ai băiatului său de la Direcția Județeană de Informații Buzău au venit la comemorare.

Nici autorităţile locale, nici cele judeţene şi nici măcar oamenii din sat nu îşi mai amintesc că în cimitirul lor se află un erou, un om care şi-a dat viaţa pentru ca ei să o ducă mai bine. Slujba se termină repede, iar bătrâna mamă iese din biserică şi se îndreaptă plângând spre mormântul celui pe care l-a iubit ca pe lumina ochilor.

"Scoală mamă că de 20 de ani nu mi se mai usucă ochii de lacrimi. Nu mai pot mamă să mai duc dorul de tine", boceşte femeia sprijinindu-se cu ultimile puteri de crucea rece.

Singura lumină din casa şi din sufletul Alexandrinei Andrei sunt, după cum ea spune, colegii de armă ai băiatului său care an de an vin, depun o coroană şi aprind o lumânare în amintirea lui Ştefan Andrei.

Cu ochii în lacrimi mama eroului îşi începe povestea: "Era 23 decembrie, într-o vineri dimineaţă. Fane era de serviciu la Aeroportul Otopeni la Filtrul de Control Teh