Pentru alegerile din aprilie, lumea va decide între trecutul tulbure şi o promisiune de viitor.
2012 a fost anul abisului istoric pentru atletismul de la noi. Un an care s-a încheiat cu un gest simbolic, amar şi curajos al federaţiei de specialitate: acela de a nu acorda trofeul pentru sportivul sezonului. Nu ar fi avut cui să îl dea. Pentru prima dată într-o istorie grea de medalii, performanţe şi recorduri, a venit momentul în care nu a existat nimic de trecut pe lista realizărilor. Nici o distincţie internaţională, la nici un nivel, browsînd toate categoriile de la juniori la seniori. Tot la finele lui 2012, Iolanda Balaş făcea parte din primul grup al foştilor imenşi sportivi introduşi în Hall of Fame-ul IAAF. Ce ironie! Să opui la interval de cîteva zile o istorie sclipitoare unui prezent vînăt-cenuşiu.
În ultimii ani, atletismul românesc a trăit agăţat de cîteva nume experimentate, aflate însă în partea de crepuscul a carierei. A hrănit cîteva speranţe neîmplinite încă. Poate niciodată. A aruncat în curtea lumii nişte boboci care înfloriseră frumos la juniori şi tineret, fără a avea însă aceeaşi strălucire şi în zona încărcată, densă, cîinoasă a performanţei majore. Un amestec din care s-a trăit. Sau cu care s-a trăit. Reversul bulgărelui de zăpadă care creşte pe măsură ce prinde viteză. Acesta s-a micşorat. A rămas cît ghemul minuscul al ultimelor speranţe.
În mijlocul acestui tablou negru ca al unui Van Gogh din perioada "Mîncătorilor de cartofi" vin alegerile din federaţie. Vor fi luna viitoare, pe 5. Perioada de depunere a candidaturilor s-a încheiat însă. Actualul preşedinte, Sorin Matei, fostul săritor în înălţime care a trecut în 1990 peste o ştachetă ridicată la 2,40 metri, aflat în funcţie din 2007, a decis să nu-şi mai încerce şansele încă o dată. N-a detaliat, dar poate, pur şi simplu, n-a mai vrut să gestioneze vidul.
