Voiam tare mult să mănânc tapioca - o clătită tradiţională de aici, făcută din făină de manioc. Mai multe nu ştiu să vă explic, pentru că sunt un pic în ceaţă în legătură cu leguma asta ce mai are alte vreo patru nume în afară de cel deja menţionat aici şi arată ca o bucată de lemn maro. Bun. Şi sâmbătă seara ies cu Florian pe stradă, în ţinuta mea deosebit de elegantă, cu burdihanul la vedere - pantaloni scurţi şi un maiou ce nu-mi trece mai jos de buric, că nu mai are cum, săracul de el!
Am zis să facem vreo câţiva paşi aşa, în susul şi-n josul străzii. Şi când colo, ce să vezi? O tarabă cu tapioca răsărise exact la 50 de metri distanţă de casă, invitându-mă cu generozitate să-mi potolesc pofta.
Şi în timp ce aşteptam prepararea pe loc a celor trei tapioca cu brânză şi a celei cu brânză şi ciocolată, sigur că toata lumea intra în vorbă cu noi.
Că despre asta vreau să vă povestesc aici: despre cum sunt oamenii ăştia prin nord-estul Braziliei. Păi în câte luni eşti? Păi şi când naşti? Şi cum? Natural, acasă? Ce tareeee! Şi de unde sunteţi? De aşa de departe şi aţi venit tocmai aici, de ce? Că ne place Brazilia şi acum ne-am mutat aici.
Aici, în Pernambuco? Nu, în Bahia, dar am venit până la Recife pentru moaşa noastră. Mamă, ce nebuni sunteţi! Şi îmbrăţişări, pupături şi urări de naştere uşoară şi pupături pe burtică, de ziceai că suntem prieteni cel puţin din clasa a patra!
Aşa sunt oamenii aici. Toată lumea intră în vorbă, toată lumea zâmbeşte, toată lumea te întreabă dacă nu cumva ai nevoie de o mână de ajutor şi toată lumea este extrem de tolerantă cu portugheza noastră incorectă gramatical, ba chiar sunt tare mândri de noi, europenii, care ne străduim să le vorbim limba. Bun slogan a ales Guvernul Federal pentru ţara asta: „Brazilia, o ţară a tuturor!“ ;
*Alte poveşti din
