O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul jurnalistului Petre Barbu.

Romanele „Orele" de Michael Cunningham şi „Cititorul" de Bernhard Schlink mi-au oferit experienţe de lectură memorabile. În toţi aceşti ani pe care i-am trăit, n-am avut parte de cineva care să-mi pună în braţe vreo carte şi să-mi spună: „Trebuie neapărat s-o citeşti!" Au fost momente în viaţa mea în care mi-aş fi dorit să am pe cineva. Aşa încât mi-am căutat singur cărţile. Uneori, le-am găsit şi am fost fericit. Alteori, m-au găsit ele pe mine şi m-au făcut fericit.

S-a întâmplat în anul 2002. M-am dus cu nişte prieteni la filmul „Orele" („The Hours"). Auzisem că este bun, că luase nişte premii şi că este cu Meryl Streep, actriţa mea preferată. Am luat bilete şi am intrat... Am ieşit răscolit de cele trei poveşti din film, tulburat şi uluit de rolurile făcute de Nicole Kidman, Julianne Moore, Ed Harris şi, fireşte, de preferata mea, Meryl Streep. Am ieşit apăsat de muzica lui Philip Glass.

A doua zi, la prima oră,m-am dus la librărie şi am cumpărat romanul „Orele" de Michael Cunningham (apărut la Editura Polirom, în traducerea Magdei Teodorescu), volumul care a stat la baza filmului. Până seara, l-am citit. Cu înfrigurare, cu teamă, cu bucurie. Fireşte că, pe măsurăm ce citeam, îmi veneau în minte scenele din film. Totuşi, finalul romanului mi s-a părut mult mai puternic decât cel al filmului. (Dar nu vreau să fac tot felul de comparaţii neghioabe, filmul e film, romanul e roman!)

În următoarea dimineaţă, m-am dus la librărie şi am cumpărat romanul „Doamna Dalloway" de Virginia Woolf, care l-a inspirat pe Michael Cunningham pentru a scrie „Orele". În trei zile am citit cartea. Grea carte! N-am înţeles-o, dar am fost fericit că ajunsesem la Virginia Woolf. M-am întors, după alte câteva zile, la ro