Pe an ce trece, ziua de 7 aprilie îmi pare tot mai tristă pentru noi, cei „teoretic” sărbătoriţi, deoarece pentru ceilalţi sunt absolut sigur că nu contează nici cât o ceapă degerată.Parcă nu a mai rămas nicio speranţă pentru cei ce lucrează în sănătate, aşa că va fi ÎNCĂ o zi petrecută pe trotuarul condiţiei umane, vorba scriitorului.
Pentru cei aglutinaţi în jurul câte unui guru, un fals aplomb gen „dă şi fugi” vine să ştirbească perfecţiunea haosului brownian ce caracterizează sistemul de atât timp.
Am văzut în urmă cu două-trei zile pe un post tv un titlu: medicii buni pleacă afară, iar cei „deştepţi” rămân în ţară... cu trimitere la jaful deşănţat prin care această categorie profesională a băieţilor deştepţi din sănătate a adus ţărişoara noastră la sapă de lemn. Noroc cu medicina alternativă şi suplimentele alimentare care câştigă tot mai mult teren. Urmăresc cu sufletul la gură când vor apărea terapiile noi şi alternative pentru cancere sau alternativele la chirurgia cardiacă, pentru că - nu-i aşa - totul este posibil.
Nu ştiu cum mi-a venit în minte o replică din Dacii: „am muşcat mâna care m-a hrănit”, adică, sunt salarii minunate, spitale şi locuri de muncă ce arată adeseori ca nişte guri fără dinţi, dotări la nivelul mileniului trecut, medicamente şi materiale la calitatea şi în cantităţi similare cu interminabilele şi găunoasele promisiuni... iar noi ce dăm în schimb? Inteligenţa de a rămâne în ţară, muncă şi gărzi până la infarct, iluzia datoriei împlinite...
Acum cunosc ambele feţe ale foii, am dat celor ce au avut nevoie tot ce am putut, până când soarta a vrut ca, la rândul meu, să primesc tot ce au putut alţii să-mi dea mie... De ziua noastră, dragi colegi, vă asigur încă odată de tot respectul şi admiraţia mea pentru ceea ce faceţi în fiecare clipă pe altarul profesiei. Să nu ne pierdem răbdarea!
L
