Textul acesta s-a scris în vreun an şi jumătate cu un amestec de iubire şi ură, de care mă mir şi eu că a putut dura atît, şi publicat într-o revistă cu tiraj mai degrabă confidenţial. Cum lucrurile n-au stat în loc, la reluarea sa, în publicaţia electronică Acum, a suferit cîteva mici ajustări şi i-a crescut un post scriptum. Al doilea ps a apărut la această versiune, nu mult schimbată faţă de cea anterioară. E bine, totuşi, că nu l-am publicat încă într-o carte, se va mai putea mula pe trecerea timpului şi a evenimentelor, pînă-mi va trece şi mie timpul! De bună seamă că e lung, dar nici nu l-am scris pentru cei care n-au vreme să citească şi, de altfel, pînă luni, din pricina programării auto-impuse şi a unei mulţimi de evenimente la care particip, nu voi mai deranja cu vreo nouă postare. Acesta este un text literar.

1. Incipit

Cititorul ager va fi observat deja că parafrazez în titlu formula Domnului Gabriel Liiceanu, „filosofia şi paradigma feminină a auditorului”, sub care Domnia Sa a circumscris un anume fel de filosofie, categorie în care includea şi opera lui Constantin Noica. Însă inspiraţia din eseul directorului de la Humanitas nu trece de această simplă parafrază a titlului, mai ales că intenţia mea nu este analitică, ci moderat pamfletară, astfel încît toate eventualele injurii trebuie să-mi fie adresate direct şi exclusiv. Singura „vinovăţie” a Domnului Liiceanu este aceea de a fi produs un titlu atît de fericit încît nu m-am putut abţine să-l parafrazez. Asta nu înseamnă că filosoful nu este, adesea, un excelent polemist, uneori şi pamfletar, dar nu e cazul textului de la titlul căruia am plecat la drum, un foarte frumos text de analiză şi situare tipologică, în care filonul polemic este foarte discret, iar cel pamfletar, pe bună dreptate, absent. Iar dacă filosoful va considera că am recurs abuziv la titlul