Acum vreo 3 ani şi jumătate a apărut într-o zi, aşa, din senin, pe la începutul verii, parcă. Nu, nu era din gaşca mare din capătul străzii - pe ăia îi ştiam pe toţi. El era altfel. Avea ceva tare haios, cu blana lui flocoasă gri înspicată cu alb. Umbla cu un pas boem şi ironic, parcă. Nu se dezlipea de poarta noastră. La un moment dat, când a prins poarta deschisă, a intrat în curte. L-am scos afară. Asta s-a întâmplat de mai multe ori. Crescând, prin toamnă a învăţat să sară gardul. Sărea până ce muchia de lemn a gardului îi intra sub labele din faţă. Apoi, se împingea în gard cu labele din spate şi, proptit de burtă, se lăsa în faţă până ce cădea în curte. Iar l-am scos afară. Sărea înapoi - pur şi simplu nu puteam scăpa de el. Am chemat hingherii. Nu au venit. Până la urmă, am hotărât să-l lăsăm să fie al nostru. Copiii l-au botezat. Lăţosul. I-am luat o cuşcă, i-am luat castroane pentru apă şi mâncare. Era vesel. A crescut, s-a întărit, s-a mărit. Era foarte simpatic. Toţi oamenii care au intrat la noi în curte - rudele, prietenii, grădinarii, gunoierii, poştaşul, femeia de serviciu, vidanjorii, vecinii - l-au îndrăgit imediat. Am observat că nu-şi făcea nevoile în curte. Avea el locurile lui, pe terenul viran plin de buruieni şi bălării din vecinătate. Mai tot timpul stătea în curte. Rareori ieşea şi atunci se plimba singur, nu "socializa" cu gaşca din capătul străzii. De câteva ori a venit acasă tăvălit bine, plin de noroi şi cu urme de sânge, semn că se încăierase pe undeva.
L-am curăţat, l-am tuns, i-am dat cu Frontline, i-am luat zgardă antiparaziţi, i-am scos ciulinii încâlciţi în blană, i-am cumpărat mâncare. Nopţile dormea pe prispa de la intrarea din faţă. Lătra când trebuia şi la cine trebuia. Nu a atacat niciodată pe nimeni. Într-o zi, Vladimir s-a apucat să cânte la o muzicuţă şi... Lăţosul a început să-l imite! Scotea nişte sunete aşa, p