Nimic nu mai contează pe lume atunci când îţi vezi copilul în pragul morţii. Toate nimicurile de zi cu zi, care încep din Palatul Cotroceni şi se termină în coşul cu pâine de pe dulapul din bucătărie, devin derizorii.
Toate urile, patimile, iubirile se topesc în ochii copilului prin care se scurge viaţa. Şi ne dorim să rupem bucăţi din inima noastră, să le lipim de a lui doar pentru a mai prinde o zi de suflare. De multe ori e însă imposibil.
Zilele trecute, la Iaşi, un bunic a primit cadoul vieţii. I s-a oferit şansa să-şi salveze nepoţelul de numai 14 ani din ghearele morţii. Cu o insuficienţă renală gravă, Ilie a luat în dar de la bunelul lui un rinichi. Operaţia a reuşit şi acum copilul a ajuns să-şi numere din nou timpul în ani.
Unii poate vor spune că e mâna lui Dumnezeu. Eu cred că, dincolo de divin, e sufletul şi măestria unei echipe medicale de excepţie. Ca jurnalist am avut ocazia să vorbesc de câteva ori cu profesorul Adrian Covic. Nu cred că am întâlnit om mai ursuz.
Însă asta nu contează absolut deloc. Pentru că ceea ce face domnia sa la Spitalul "Parhon" din Iaşi, ajutat de colegi la fel de talentaţi, nu-mi poate stârni decât o admiraţie vecină cu veneraţia. Iar respectul pentru aceşti oameni nu poate fi exprimat în cuvinte. Pentru că această echipă, de la asistente până la medicul-şef, are o performanţă fenomenală. În 10 ani, a realizat 95 de transplanturi. Dintre acestea, 91 au fost reuşite. Un procent la care doar îngerii pot spera.
Peste 7.700 de români suferă de afecţiuni ale rinichilor şi sunt dependenţi de dializă.
