Orson Welles şi Dominic Cooke au pus în scenă „Rinocerii”, de Eugène Ionesco
De ieri: Orson Welles
La două luni după ce Jean-Louis Barrault a pus în scenă „Rinocerii" la Théâtre de l'Odéon din Paris (ianuarie, 1960), Orson Welles a montat acelaşi text la Royal Court, avându-i în distribuţie pe Laurence Olivier şi Joan Plowright. Colaborarea dintre Welles şi Olivier a fost una destul de tensionată şi a stârnit un interes atât de mare, încât a ajuns să constituie subiectul unei piese de teatru, „Orson's Shadow", scrisă de Austin Pendleton. În timp ce primul dintre ei intenţiona să monteze textul ionescian într-o manieră novatoare, Olivier aborda rolul într-un registru ceva mai convenţional.
La declanşarea conflictului dintre ei au contribuit însă şi criticile pe care le-a adus Welles adaptărilor cinematografice realizate de Olivier dupa piesele lui Shakespeare. Ca regizor de teatru, Welles a fost întotdeauna un nonconformist: în 1937, a făcut un „Macbeth" în care a introdus ritualuri voodoo, iar în acelaşi an a regizat „Iulius Cezar" şi a plasat acţiunea în Roma lui Mussolini.
De azi: Dominic Cooke
Există în momentul de faţă un val de entuziasm legat de starea teatrului englez. Dominic Cooke este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei generaţii, care aminteşte unora de efervescenţa anilor '60. Cooke a montat „Rinocerii" la Royal Court, acelaşi teatru care a găzduit şi spectacolul lui Welles. Reacţia criticii a fost una entuziastă în privinţa mizanscenei, dar cei mai mulţi dintre cronicari au fost de părere că textul lui Ionesco este unul depăşit: „Cooke este poate cel mai talentat regizor din ţară, dar nici măcar flerul lui nu poate salva o piesă datată", scria Paul Taylor în „The Independent".
În ciuda entuziasmului general, Cooke e de părere că, pentru a fi mai puternic, teatrul britanic trebuie să mai îndeplinescă
