Emoţiile mele îmi şoptesc tenace că viaţa ar fi frumoasă şi eu constat - uitîndu-mă în oglinda băii - că nu e. Emoţiile mele îmi murmură că viaţa merită trăită şi eu constat - în aceeaşi oglindă - că ele mint. Mă îndîrjesc să le alung, urlu la ele ca la un om antipatic: "marş", le fac de canalii, caut cu ochii, în coşul rufăriei murdare, o carabină, să trag în ele şi, negăsind-o, văd tot acolo, în oglinda aburită de duş, cum ele îmi zîmbesc, arogante şi tandre, cu insolenţă şi demnitate. Neclintite în pragul uşii, pe lama de ras, în prosopul din cui stau: un cal bătut de ploaie lîngă un zid al unui cimitir, după ce ai îmbrăţişat o femeie şi el v-a văzut; o umbrela reparată care se deschide din nou; o ghilotină la Paris care a prins rugină; un prieten care s-a prăpădit dintr-un infarct fiindcă nu a vrut să urce pe targa Salvării venite prea tîrziu; o durere în oase brusc stinsă ca un vulcan bătrîn; un cuvînt: fandacseală, provenit din contracţia fandacsiei şi fandoselii, inventat involuntar de coana Puica, frizeriţa mea, în timp ce-mi potrivea perciunii şi discuta despre lumea din blocul ei; o necunoscută cu nume precis, Marianne Cantacuzčne, cititoare publică, lectrice, care, însoţită de o muziciană, străbate acum Franţa, din sud pînă în nord, citind oamenilor, din sate şi orăşele, timp de 5 luni şi jumate, din mai pînă în octombrie, Don Quijote; vraful de Le Monde, adunat în ultima lună, nedecupat, necitit, din cauza lui Vassili Grossman, cu "Viaţa şi destinul" său. Toate, ca legumele prinse într-un aspic, stau tremurînde de viaţă, intransigente în voinţa de a nu mă părăsi şi cînd mă şterg cu prosopul apare bătrînul frizer din Cluj, de lîngă Piaţa Catedralei şi librăria "Cartea Rusă", să fie 50-100-200 de ani, cu privirea lui de ocnaş nebiruit şi îmi pune pe faţa de ostaş tînăr şervetul aburit, după ce m-a ras. Emoţiile mele nu vor să piară şi, viclene, to