19 Aprilie 1992 * Tranzacţiile tranziţiei
FRONTUL ĂSTA CE MAI E?
Dacă vă mai amintiţi, după euforia primelor zile de după 22 Decembrie, acesta a fost primul slogan care punea la îndoială legitimitatea Frontului, o legitimitate, de altfel, pentru care nu se puteau avea în vedere anume norme procedurale, pentru simplul motiv că orice revoluţie îşi stabileşte propriile sale reguli.
Că vin, după aceea, alţii, şi contestă, e o altă chestiune şi ea ţine, de asemenea, de o anume „tehnologie" socio-politică prin care se trece ca printr-o boală a copilăriei.
Dar, parcă niciodată mai mult ca acum sloganul nu a fost mai actual.
Îndelung aşteptata ruptură istorică de la cea de-a treia Convenţie Naţională nu a clarificat, aşa cum s-a crezut, lucrurile.
Reformiştii ale căror intenţii separatiste deveniseră vizibile încă cu un an în urmă, odată cu criza generată de înlocuire, în absenţa din ţară a domnului Roman, a liderului majorităţii din Cameră, considerat atunci ca fiind prea apropiat de ramura executivă, cu o persoană socotită mai conservatoare - au amînat îndelung decizia, din motive mai mult practice decît teoretice.
Pînă la urmă, în joc rămîne o problemă de succesiune: dacă reformiştii făceau ei primii pasul de rupere a menajului, riscau să piardă beneficiul „mărcii înregistrate" şi a bunurilor dobîndite în timpul vieţuirii în comun.
„Lovitura finală", atent gîndită ca de obicei, forţîndu-i pe „conservatori" să facă ei pasul decisiv.
Teoretic, Frontul ar fi compus acum din două „aripi": aripa reformistă — să-i zicem „FSN — 28 martie", şi aripa conservatoare — autodenumită „FSN — 22 decembrie".
Fără să mai punem la socoteală „aşchia" rezultată din tribulaţiile celei de-a doua convenţii (FSN — 20 mai), constatăm că o mare parte a frontiştilor tradiţionali râmîn neînregimentaţi în nici una dintre cele două facţi