Lipsit de experienţă-politică, ministrul Justiţiei, Chiuariu, a păţit precum ucenicul vrăjitor: a scos dopul clondirului fermecat şi acum nu mai e în stare să controleze minunile care se întâmplă din acesta. Clondirul fermecat este DNA-ul. O instituţie până acum mai autonomă decât orice altă instituţie democratică.

Un soi de stat în stat, care nu dădea nimănui socoteală şi avea mână liberă în orice direcţie.

Înfiinţată de Năstase pntru a le închide gura europenilor sideraţi că în lupta noastră cu corupţia în năvoadele justiţiei nimereşte doar plevuşca, PNA-ul (cum s-a numit la început) a instrumentat cazuri legate de persoane din linia a doua a puterii de atunci. O dată cu schimbarea, a intervenit hotărârea să fie luaţi în vizor „peştii mari”. A fost rândul Monicăi Macovei să iasă la rampă şi să arate cum se poate da brânci unei asemenea campanii de amploare. Dotat cu un şef nou (acuzat la rândul lui că ar fi cercetat abuziv şi că ar fi obţinut condamnări fără probe), DNA şi-a făcut şi un plan de lucru despre care un demnitar a scăpat pe la Bruxelles porumbelul din gură: vor urma inculpări la nivel înalt, vreo 10! N-au fost zece, au fost mai puţine. Dar s-a făcut circ cât pentu o sută. DNA-ul a devenit „curtea miracolelor” unde stăteau la coadă să intre la cercetări mai toate VIP-urile fostei guvernări. Această „preselecţie” a prilejuit inamicilor instituţiei declanşarea unei campanii acuzându-l pe Morar &Comp de a fi devenit uneltele unor răzbunări politice. Ceea ce pare să fie sută la sută real este că în spatele perdelei de zgomote şi de fum, DNA a lucrat şi lucrează ca orice intituţie românească: pe sponci, cu aproximaţii, după bunul plac. Ancheta realizată de CSM şi concluziile privind activitatea procurorului Ţuluş ne evocă o instituţie rămasă la nivelul condiţiei sale staliniste, în care procurorul e un soi de Dumnezeu care face şi desface după b