Părea să fie mâna unui copil. Dar nu ştia nici un copil care să aibă ceva împotriva ei. În spitalul pe care-l conducea erau internaţi numai adulţi. Beleaua venea însă de la faptul că adulţii erau oameni, adică o specie de pacienţi diferită de cea pentru care se pregătise domnişoara doctor în facultate. Din cauza asta îi făcea câteodată pe bărbaţi boi, iar femeilor le spunea vaci, dovadă că păstra încă vie în minte perioada în care profesase ca veterinar.

Dacă era doctor de oameni şi lucra într-un spital de animale, se purta la fel, în sensul că le-ar fi vorbit pacienţilor ca şi cum ar fi fost oameni. Suntem siguri de lucrul acesta. Aşa cum suntem siguri că animalele nu s-ar fi supărat. Spre deosebire de oameni care strâmbau adesea din nas, nefăcând nici cel mai mic efort să înţeleagă.

Marcela se obişnuise cu bolnavii, îi suporta aşa cum erau. Nici prin gând nu-i trecea însă că ei sau vreunul dintre ei ar fi în stare s-o urască. Ba chiar să-i dorească moartea, căci ce altceva însemna "Marcela să plece/ Ploaia s-o înece"?

A înecat-o mai întâi plânsul. S-a gândit, în timp ce plângea, că autorităţile trebuie să ia măsuri, dar cum să ia dacă nu erau informate? Şi cine să le informeze dacă nu ea? Şi-a şters lacrimile şi l-a sunat pe prefect.

Nu, nu era cazul să-i vorbească acum despre ceea ce văzuse în biserică, deşi

n-a lipsit mult să înceapă cu asta. I-a reprodus dintr-o răsuflare poezia de pe gardul spitalului. Oare nu era cazul ca Poliţia sau Procuratura să deschidă o anchetă pentru a-i dibui pe vinovaţi?

- Crezi că la asta îmi stă mie capul în clipa de faţă?, a răbufnit el la telefon.

- Dar la ce?, a miorlăit ea intrigată.

- La articolul care a apărut azi în ziar.

- Ce articol?

- Despre noi doi.

- Cum, au aflat?

- Nu asta.

- Dar ce?

- Că cică eşti protejata mea şi d-asta te porţi a