(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 76, septembrie 2012)
„Desfătarea mesei este a oricărei vîrste, a oricărei condiţii sociale, a oricărei ţări şi a oricărei zile; se poate asocia tuturor celorlalte desfătări şi, după pierderea lor, ea rămîne cea de pe urmă consolare... Descoperirea unui nou fel de mîncare face mai mult pentru fericirea omenirii decît descoperirea unei stele.“ Brillat-Savarin
Florin BICAN Dacă aş fi ştiut ce intră în compoziţia kokoreç-ului, l-aş fi trecut pe o listă de exotisme numa' bună de speriat copiii lingavi. Dimpreună cu supa în care înotau galeş ochi de oaie, din filmul Indiana Jones, dimpreună cu creierul servit la temperatura corpului dintr-un craniu (ras) de maimuţă despicat live de consumator, dimpreună cu salamul Drujba din Azerbaidjan, în care porcul şi cămila convieţuiesc - pardon, coabitează - paşnic, dimpreună cu ostropelul de şobolani evisceraţi cu unghia, descris de Ştefan Agopian în Manualul întîmplărilor, dimpreună, în fine, cu clătitele din mucilagiu de macaroane dizolvate peste noapte în apă de robinet, din epoca de tristă amintire. Şi pe lista aia ar fi rămas. Dar pentru că traducătoarea mea de turcă de la Istanbul era originară din Republica Moldova, atunci cînd m-a întrebat "Vreţi să mîncaţi cucurieşi", vegetarianul din mine a marşat pavlovian la promisiunea a ceea ce-mi suna a colţunaşi cu curechi şi cucuruz. Aşa m-am trezit confruntat cu o franzelă în care fusese îndesată o masă amorfă trăznind a oaie. Invitat să muşc, mi-am fixat celulele olfactive pe aroma de oregano care răzbătea din turmă şi - ademenindu-mi papilele gustative cu exploziile de ardei iute ostoite cu oaze de tomate care animau combinaţia - am reuşit să dau pe gît ceea ce credeam că va rămîne înghiţitura de onoare. Aş! În corpul meu se instaurase deja o mecanică a adicţiei, în virtutea căreia am consumat toată petarda cu kokoreç, după ca
