Fetele l-au scutit pe Cristian Gaţu de o călătorie cu avionul pînă în Brazilia. Asta e bine. Cristian Gaţu a fost unul dintre cei mai mari handbalişti din istorie, dar urăşte să zboare cu avionul. Am impresia că detestă şi să se implice prea mult în modernizarea handbalului românesc. Ceea ce nu e bine. Anul trecut, la Europene, aceleaşi fete îl puseseră pe drumuri pe preşedintele federaţiei şi ne bucuraseră cu o medalie de bronz. Ni se părea atunci că s-ar fi putut mai mult.
Generaţia unei Cristine
Acum ni se pare tot aşa. Generaţia Cristinei Vărzaru şi-a rămas datoare sieşi, nu patriei. Nu suporterilor, nu ziariştilor. Politicienilor şi mai puţin. Au dat mereu impresia că pot mai mult decît arată, că au talent peste performanţele din teren. Pe timpul lui Ghiţă Tadici observam că ne apăram prea mult. Arătam cu degetul stilul milităros, care, ziceam noi, ştirbea personalitatea jucătoarelor. Cu Radu Voina am uitat cum să ne apărăm, dar nu am învăţat lecţia atacului. Am descoperit că exerciţiul libertăţii e mai complicat decît acela al regimului cazon. Time-out-urile cerute de antrenorul nostru la Mondialele din Brazilia rămîn la nivelul dojanei părinteşti. Puţin pentru o echipă care îşi pierde busola la primul val mai mare al adversarelor.
Generaţia celeilalte Cristine
Generaţia Cristinei Vărzaru şi-a rămas datoare sieşi. Generaţia Cristinei Neagu nu prea există. Ea însăşi a dispărut de un an, după o accidentare şi o operaţie despre care se vorbeşte în şoaptă. Cînd va reveni, cum va arăta ea? Va fi din nou cea mai bună? Cea mai bună din lume? Se va construi lîngă ea noua echipă a României? Lîngă ea, lîngă Patricia Vizitiu?
Fetele noastre au obosit. Oana Manea are pielea tăbăcită de la pumnii adversarelor, Valentina Ardean nu poate nici ea să alerge pe extremă pînă la sfîrşitul lumii. Aurelia Brădeanu, Adina Fiera, Oana Chirilă vor mult,
